Sechestraţii din Altona de Jean-Paul Sartre

Piesa Sechestraţii din Altona a fost reprezentată pentru prima dată la Theâtre delaRenaissance, la 23 septembrie 1959.

Am crezut că Gerlach e un nume pe care l-am creat eu. M-am înşelat, era o reminiscenţă. Regret eroarea cu atît mai mult cu cît numele acesta aparţine unuia dintre cei mai curajoşi şi mai faimoşi adversari ai naţional-socialismului.

Helmuth von Gerlach şi-a închinat viaţa luptei pentru pace şi pen­tru apropierea dintre Franţa şi Germania. în 1933, numele lui se află în fruntea listei proscrişilor germani; i se confiscă averea, ca şi cea a fami­liei sale. Avea să moară în exil doi ani mai tîrziu, după ce-şi cheltuise ultimele resurse pentru a veni în ajutorul compatrioţilor săi refugiaţi.
E prea tîrziu ca să mai schimb numele personajelor mele, dar îi rog pe prietenii şi pe cei apropiaţi lui să primească scuzele şi regretele mele, cuprinse în rîndurile de faţă.

PERSONAJELE
în ordinea intrării în scenă:
LENI UN OFIŢER S.S.
JOHANNA UN AMERICAN
WERNER FEMEIA
TATĂL LOCOTENENTUL KLAGES
FRANTZ UNFELDWEBEL
Actul întîi
Un hol mare, încărcat de mobile pretenţioase şi urîte, datînd, majoritatea, de la sfîrşitul secolului XIX german. O scară inte­rioară duce spre un palier, unde se află o uşă închisă; două uşi cu geamuri dau la dreapta, spre un parc întunecat; lumina de afară pare aproape verde, din pricina frunzelor arborilor prin
care pătrunde. în fund, la dreapta şi la stingă, două uşi.
Pe peretele din fund, trei fotografii enorme ale lui Frantz, în
rame cu panglică de doliu jos şi la dreapta.
Scena I LENI, WERNER, JOHANNA
Leni în picioare, Werner aşezat într-un fotoliu, Johanna pe
canapea. Nu vorbesc. Apoi, după cîtva timp, pendula cea
mare, germană, bate de trei ori. Werner se ridică brusc.
LENI (izbucnind în rîs): Drepţi! (Pauză.) La treizeci şi trei de
ani! (Enervată.) Stai jos odatâ! JOHANNA: De ce? E momentul? LENI: Care moment? Abia începem să aşteptăm, asta-i. (Werner
ridică din umeri. Către Werner.) O să aşteptăm, doar ştii
bine.
JOHANNA: De unde să ştie? LENI: Pentru că aşa se întâmplă de obicei la toate consiliile de
familie…
i^X-JS^J. Al-tU X i\V”l X XX
JOHANNA: Şi-au fost multe?
LENI: Astea erau sărbătorile noastre.
JOHANNA: Fiecare cu sărbătorile lui. Şi-atunci?
LENI (continuînd): Werner venea prea devreme şi bâtrînul Hin-denburg prea tîrziu.
WERNER: Nimic nu-i adevărat din toate astea: tata a fost tot­deauna de-o punctualitate militară.
LENI: Exact. Noi îl aşteptam aici, în timp ce el fuma un trabuc în biroul lui, uitîndu-se la ceas. La trei şi zece îşi făcea intrarea, milităreşte. Zece minute: nici unul în plus, nici unul în minus. Douăsprezece la adunările personalului. Opt, cînd prezida un consiliu de administraţie.
JOHANNA: De ce se străduia atîta?
LENI: Ca să avem timp să ne cuprindă frica.
JOHANNA: Şi la şantier?
LENI: Un şef soseşte totdeauna ultimul.
JOHANNA (uimită): Cum? Dar cine spune asta? (Rîde.) Nimeni nu mai crede în aşa ceva.
LENI: Bătrînul Hindenburg însă a crezut. Cincizeci de ani din viaţa lui.
JOHANNA: Tot ce se poate, dar acum…
LENI: Acum nu mai crede în nimic. (Pauză.) Are să întîrzie totuşi zece minute. Principiile se duc, obiceiurile râmîn. Bis-marck mai trăia pe vremea cînd bietul nostru tată a început să deprindă propriile lui obiceiuri. (Lui Wemer.) Tu nu-ţi aduci aminte de aşteptările noastre? (Johannei.) Tremura, întreba care dintre noi va fi pedepsit.
WERNER: Dar tu nu tremurai, Leni?
LENI (rizînd sec): Eu? Muream de frică, dar îmi spuneam: o s-o plătească.
JOHANNA (ironică): Şi-a plătit?
LENI (surîzînd, dar foarte aspră): Plăteşte. (Se întoarce spre Werner.) Cine va fi pedepsit, Werner? Care dintre noi doi o să-şi primească pedeapsa? Ah, cum ne întinereşte chestia asta! (Cu o violenţă bruscă.) Detest victimele cînd îşi respectă călăii.
JOHANNA: Dar Werner nu-i o victimă.
LENI: Uitâ-te la el.
JOHANNA (arătînd spre oglindă): Priveşte-te.
LENI (surprinsă): Eu?
JOHANNA: Nu eşti chiar atît de tare! Şi vorbeşti cam mult…
LENI: Ca să vă distrez. De mult nu mă mai sperie tata. Şi-apoi,
de data asta ştim ce-o să ne spună. WERNER: Habar n-am. LENI: Deloc? Ipocritule, fariseule, desfiinţezi tot ce nu-ţi place!
(Johannei.) Johanna, bătrînul Hindenburg e gata să crape.
Ce, tu nu ştiai? JOHANNA: Nu. WERNER: Nu-i adevărat! (începe să tremure.) îţi spun că nu-i
adevărat. LENI: Nu tremura. (Cu violenţă.) O să crape, da, o să crape! Ca
un cîine! Şi tu o ştiai: dovadă că i-ai povestit totul Johannei. JOHANNA: Te înşeli, Leni. LENI: Ei, asta-i! Nu-ţi ascunde nimic. JOHANNA: Ba da. LENI: Şi-atunci de unde ştii? JOHANNA: De la tine. LENI (încremenită): De la mine? JOHANNA: Acum trei sâptâmîni, după consultaţie, te-ai întîlnit
cu unul dintre doctori în salonul albastru. LENI: Da, cu Hilbert. Ei şi?
JOHANNA: V-am întîlnit pe coridor: îşi lua rămas bun. LENI: Şi-apoi? JOHANNA: Asta-i tot. (Pauză.) Chipul tău e foarte expresiv,
Leni.
LENI: Nu ştiam. Mulţumesc. Nu mai puteam de fericire, aşa e? JOHANNA: Păreai înspâimîntată. LENI (ţipînd): Nu-i adevărat. (îşi revine.) JOHANNA (încet): Du-te la oglindă şi priveşte-ţi gura: groaza
a rămas tot acolo.
LENI (scurt): Oglinzile, le las în seama ta. WERNER (izbind în braţul fotoliului): Destul! (Le priveşte cu . mînie.) Dacă e adevărat că tata trebuie să moară, simţiţi-vă
şi tăceţi. (LuiLeni.) Ce are? (Ea nu răspunde.) Te întreb ce are?
LENI: Ştii şi tu.
WERNER: Nu-i adevărat!
LENI: Tu ai ştiut-o cu douăzeci de minute înaintea mea.
JOHANNA: Leni? Cum crezi că?…
LENI: înainte de a veni în salonul albastru, Hilbert a trecut prin
salonul roz. Acolo l-a întîlnit pe fratele meu şi i-a spus totul. JOHANNA (încremenită): Werner! (Se ghemuieşte în fotoliu,
fără să răspundă.) Eu nu înţeleg. LENI: Nu-i cunoşti încă pe Gerlăchi, Johanna. JOHANNA (aiătîndu-l pe Werner): Am cunoscut pe unul dintre
ei la Hamburg, sînt trei ani de atunci, şi chiar din clipa aceea
l-am iubit: era sincer, era vesel. Cît de mult l-aţi schimbat! LENI: La Hamburg, Gerlach al tău se temea de vorbe? JOHANNA: Ţi-am spus că nu. LENI: Ei bine, aici e el cel adevărat. JOHANNA (întorcîndu-se spre Werner, tristă): M-ai minţit! WERNER (repede şi tare): Nici un cuvînt mai mult! (Arătînd-o
pe Leni.) Priveşte-i surîsul: pregăteşte terenul. JOHANNA: Pentru cine? WERNER: Pentru tata. Noi sîntem victimele alese, şi primul lor
obiectiv este să ne despartă. Orice-ai gîndi despre mine, nu
mă învinui: le-ai face jocul.
JOHANNA (tandră, dar serioasă): Nu te învinuiesc cu nimic. WERNER (maniac şi distrat): Atunci, cu atît mai bine! Cu atît
mai bine!
JOHANNA: Ce vor de la noi? WERNER: Nu-ţi fie teamă: o să ne spună.
Pauză.
JOHANNA: Ce are? LENI: Cine? JOHANNA: Tata. LENI: Cancer la gît. JOHANNA: E mortal?
LENI: De obicei. (Pauză.) S-ar putea s-o mai ducă. (încet.) Ţi-era simpatic, nu-i aşa?
JOHANNA: Mr-este şi-acum.
LENI: Plăcea tuturor femeilor. (Pauză.) Ce ispăşire! Gura asta care a fost atît de iubită… (Vede că Johanna nu înţelege.) Tu nu ştii, poate, dar cancerul la gît are acest inconvenient major…
JOHANNA (înţelegînd): Taci.
LENI: Devii o Gerlach, bravo!
Se duce să caute Biblia, un volum mare şi greu din secolul al XVI-lea, pe care-l pune anevoie pe măsuţă.
JOHANNA: Ce-i asta?
LENI: Biblia. Cînd e consiliu de familie, o punem pe masă. (Johanna o priveşte mirată, Leni adaugă, puţin plictisită.) Ei bine, da: ca să fie aici dacă trebuie să jurăm.
JOHANNA: Nu-i vorba de nici un jurâmînt.
LENI: Mai ştii?
JOHANNA (rîzînd, ca să se liniştească): Nu credeţi nici în Dum­nezeu, nici în dracu’.
LENI: E adevărat. Dar mergem la biserică şi jurăm pe Biblie. Ţi-am mai spus: familia asta şi-a pierdut raţiunea de a fi, dar şi-a păstrat bunele obiceiuri. (Se uită la ceas.) E trei şi zepe, Werner: poţi să te ridici.
Scena II ACEIAŞI, TATĂL
In acelaşi moment Tatăl intră pe uşa cu geamuri. Werner aude
uşa deschizîndu-se şi face stingă împrejur. Johanna ezită să se
ridice; în sfîrşit, are să se hotărască s-o facă, dar în silă. Tatăl
străbate însă camera cu un pas vioi şi o sileşte să se aşeze la
loc, punîndu-i mîinile pe umeri.
TATĂL: Te rog, copila mea. (Ea se aşază la loc, el se apleacă, îi sărută mîna, se îndreaptă destul de brusc, se uită la Werner
şilaLeni). în definitiv, n-am nimic nou să vă spun. Cu atît mai bine. Să intrăm în miezul subiectului. Şi fără ceremonii, nu-i aşa? (O scurtă pauză.) Sînt condamnat. (Wernerîlia de braţ. Tatăl se desprinde, aproape brutal.) Am spus: fără cere­monii. (Werner, jignit, se întoarce şi se aşază. Pauză. Tatăl îi priveşte pe toţi trei. Cu o voce puţin răguşită.) Şi cum mai credeţi voi în moartea mea! (Fără să-i slăbească din ochi, ca pentru a se convinge.) Am să crap. Am să crap. E limpede ca bună ziua. (îşi revine. Aproape glumind.) Copii, natu­ra-mi joacă cea mai murdară farsă. Sînt aşa cum sînt, dar trupul ăsta n-a fost o povară pentru nimeni. Peste şase luni, voi avea toate neajunsurile unui cadavru, dar fără a avea şi avantajele lui. (în urma unui gest al lui Wemer, rizînd.) Stai jos: am să dispar decent.
LENI (interesată şi curtenitoare): Ai să…
TATĂL: Crezi tu că voi tolera extravaganţa cîtorva celule, eu care fac să plutească oţelul pe mări? (Scurtă tăcere.) Şase luni sînt mai mult decît îmi trebuie pentru a-mi pune tre­burile la punct.
WERNER: Şi după şase luni?
TATĂL: După? Ce vrei să fie: nimic.
LENI: Absolut nimic?
TATĂL: O moarte industrială. Natura, pentru ultima dată corec­tată.
WERNER (cu vocea sugrumată): Corectată, de cine?
TATĂL: De tine, dacă eşti în stare de aşa ceva. (Werner tresare, tatăl rîde.) Lasă, iau totul asupra mea: n-o să aveţi decît necazurile înmormîntării. (Tăcere.) Şi acuma gata. (O lungă pauză. Johannei, amabil.) Copila mea, îţi mai cer încă puţină răbdare. (Către Leni şi Werner, schimbînd tonul.) Veţi jura unul după altul.
JOHĂNNA (îngrijorată): Cît ceremonial! Şi spuneai că nu ţii la el. Ce trebuie să jurăm?
TATĂL (cumsecade): Mai nimic, noră dragă; în tot cazul, rudele prin alianţă sînt scutite de jurămînt. (Se întoarce către fiul său cu o solemnitate despre care nu poţi şti dacă este ironică sau sinceră.) Scoală-te, Wemer. Fiule, tu erai avocat. Cînd a
murit Frantz, te-am chemat în ajutorul meu, şi tu ai părăsit baroul, fără a sta la îndoială. Asta merită o răsplată: tu vei fi stăpîn în această casă şi conducătorul întreprinderii. (Johan­nei.) După cum vezi, nimic îngrijorător: fac din el un rege al acestei lumi. (Johanna tace.) Nu eşti de acord?
JOHANNĂ: Nu eu trebuie să-ţi răspund.
TATĂL: Werner! (Nerăbdător.) Refuzi?
WERNER (întunecat şi tulburat): Facă-se voia ta.
TATĂL: Bineînţeles. (îl priveşte.) Dar parcă nu-ţi prea face plăcere.
WERNER: Nu.
TATĂL: Ţi se oferă cea mai mare întreprindere de construcţii navale şi asta te mîhneşte. De ce?
WERNER: Eu… să zicem că nu o merit…
TATĂL: Tot ce se poate. Dar nu am încotro: eşti singurul meu moştenitor bărbat.
WERNER: Frantz avea toate calităţile pretinse.
TATĂL: Afară de una, de vreme ce a murit.
WERNER: închipuieşte-ţi că eram un bun avocat şi că nu mă voi resemna uşor să fiu un şef de întreprindere prost.
TATĂL: Poate că n-ai să fii atît de prost.
WERNER: Cînd mă uit în ochii unui om nu sînt în stare să-i poruncesc.
TATĂL: De ce?
WERNER: Am senzaţia c-avem aceeaşi valoare.
TATĂL: Priveşte-l deasupra ochilor. (Atingîndu-şi fruntea.) Aici, de pildă: nu-i decît os.
WERNER: Ar trebui să am orgoliul dumitale.
TATĂL:Şinu-lai?
WERNER: De unde sâ-l fi luat? Pentru a-l modela pe Frantz după chipul dumitale, n-ai cruţat nimic. Nu e vina mea dacă pe mine nu m-ai învăţat decît să ascult orbeşte.
TATĂL: E acelaşi lucru.
WERNER: Ce e acelaşi lucru?
TATĂL: Să asculţi şi să comanzi. în amîndouă cazurile transmiţi ordinele pe care le-ai primit.
WERNER: Primeşti şi dumneata ordine?
TATĂL: E foarte puţin timp de cînd nu le mai primesc.
WERNER: Cine-ţi comanda?
TATĂL: Nu ştiu. Eu, poate. (Surizînd.) îţi dau reţeta. Dacă vrei să comanzi, ia-te drept un altul.
WERNER: Nu mă iau drept nimeni.
TATĂL: Aşteaptă să mor şi după o săptămînă o să te iei drept mine.
WERNER: Să iei o hotărîre! Să iei o hotărâre! Să iei totul asupră-ţi. Singur. în numele a o sută de mii de oameni. Şi-ai putut să trăieşti în felul ăsta!
TATĂL: E mult de cînd nu mai hotărăsc nimic. Semnez numai corespondenţa. La anul o vei semna tu.
WERNER: Şi nu mai faci nimic altceva?
TATĂL: Nimic, de aproape zece ani.
WERNER: Ce nevoie mai au atunci de dumneata? Oricare altul ar fi bun, nu-i aşa?
TATĂL: Oricare.
WERNER: Bunăoară, eu.
TATĂL: Păi sigur.
WERNER: Nu merge totul cum trebuie, sînt totuşi atîtea rotiţe. Dacă una dintre ele ar scîrţîi…
TATĂL: Pentru orice reparaţie, Gelber are să fie lîngă tine. Un om deosebit, tu ştii. Şi care este la noi de douăzeci şi cinci de ani.
WERNER: La urma urmelor, am noroc. El va comanda.
TATĂL: Gelber? Eşti nebun! E funcţionarul tău: tu îl plăteşti ca să-ţi aducă la cunoştinţă ordinele pe care trebuie să i le dai tu.
WERNER (după un timp): Oh, tată, niciodată în viaţa dumitale nu mi-ai fi acordat încredere. M-arunci în fruntea unei între­prinderi pentru că sînt singurul tău moştenitor bărbat, dar ai avut mai întîi prevederea să mă transformi într-o glastră de flori.
TATĂL (lîzînd trist): într-o glastră de flori! Şi eu? Eu ce sînt? O pălărie în vîrful unui catarg. (Cu un aer trist, blînd, aproape senil.) Cea mai mare întreprindere din Europa… Este o întreagă organizaţie, nu-i aşa, o întreagă organizaţie…
jELflM l KA 111 U1J\ AH UN A ♦ 363
WERNER: Perfect. Dacă timpul mi se va părea lung, am să-mi recitesc pledoariile. Şi-apoi, o să călătorim.
TATĂL: Nu.
WERNER (mirat): E tot ce pot face mai discret.
TATĂL (imperativ si tăios): Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. (Se uită la Leni şi la Werner.) Şi acum ascultaţi-mă. Moştenirea rămîne în indiviziune. Vă interzic cu desăvîrşire să vindeţi sau să cedaţi părţile voastre oricui ar fi. Vă interzic să vindeţi sau să închiriaţi casa asta. Vă interzic s-o părăsiţi: veţi trăi aici pînă la moarte. Juraţi. (Către Leni.) începe tu.
LENI (surizînd): Cinstit, îţi reamintesc că jurămintele nu mă angajează cu nimic.
TATĂL (surizînd de asemeni): Hai, hai, Leni, am încredere în tine: dă exemplu fratelui tău.
LENI (se apropie de Biblie şi întinde mîna): Eu… (Se abtine să nu izbucnească în ris.) Oh! Şi în definitiv puţin îmi pasă: o să mă ierţi, tată, dar îmi vine să mor de rîs. (Johannei, aparte.) Ca de fiecare dată.
TATĂL (cumsecade): Rîzi, copila mea: nu-ţi cer decît să juri.
LENI (surizînd): Jur pe sfînta Biblie să ascult de ultimele dumi­tale dorinţe, tată. (Tatăl o priveşte rizînd. Către Werner.) E rindul tău, cap de familie.
Werner pare absent. TATĂL: Ei bine, Werner?
Werner ridică brusc capul şi se uită la Tatăl său cu un aer de om hăituit.
LENI (serios): Izbăveşte-ne, frate: jură şi totul se va sfîrşi. Werner se întoarce spre Biblie.
JOHANNA (cu o voce curtenitoare şi liniştită): O clipă, vă rog. (Tatăl o priveşte, prefăcîndu-se uimit, pentru a o intimida. Ea îi răspunde la privire fără să se emoţioneze.) Jurămîntul
făcut de Leni a fost o farsă: şi toată lumea ridea; acum, cînd a venit rîndul lui Werner, nimeni nu mai rîde: de ce?
LENI: Pentru că bărbatul tău le ia pe toate în serios.
JOHANNA: Un motiv în plus pentru a rîde. (Pauză.) îl pîndeai, Leni.
TATĂL (cu autoritate): Johanna…
JOHANNA: Şi dumneata, tată, îl pîndeai.
LENI: Deci şi tu mă pîndeai.
JOHANNA: Tată, aş vrea să dăm cărţile pe faţă.
TATĂL (amuzat): Tu şi cu mine?
JOHANNA: Dumneata şi cu mine. (Tatăl suride, Johanna ia Biblia, o duce cu greutate pe o mobilă îndepărtată.) Mai întîi să discutăm: pe urmă să jure cine-o vrea.
LENI: Werner! Ai să te laşi apărat de nevastâ-ta?
WERNER: Mă atacă cineva?
JOHANNA (Tatălui): Aş vrea să ştiu pentru ce dispuneţi de viaţa mea?
TATĂL (arătîndu-l pe Werner): Dispun de a lui, pentru că-mi aparţine, dar asupra ta nu am nici o putere.
JOHANNA: Credeţi că noi avem două vieţi? Ai fost însurat. O iubeai pe mama lor?
TATĂL: Aşa cum se cuvine.
JOHANNA (sunând): înţeleg. Din asta i s-a tras moartea. Noi, tată, noi ne iubim mai mult decît se cuvine. Tot ce ne privea, hotărâm împreună. (Pauză.) Dacă jură sub constrîngere, dacă se închide în această casă pentru a râmîne credincios jură-mîntului lui, înseamnă că a hotărît fără mine; şi împotriva mea; dumneata ne desparţi pentru totdeauna.
TATĂL (surîzînd): Nu-ţi place casa noastră?
JOHANNA: Deloc.
Tăcere.
TATĂL: De ce te plîngi, noră dragă?
JOHANNA: M-am măritat cu un avocat din Hamburg, care nu avea decît talentul lui. După trei ani mă pomenesc în sin-
gurâtatea acestei fortăreţe, măritată cu un constructor de vapoare.
TATĂL: E o soartă atît de mizerabilă?
JOHANNA: Pentru mine, da. îl iubeam pe Wemer pentru inde­pendenţa lui, şi ştii bine că şi-a pierdut-o.
TATĂL: Cine i-a luat-o?
JOHANNA: Dumneata.
TATĂL: Cu un an şi jumătate în urmă, aţi hotărît împreună să veniţi să vă instalaţi aici.
JOHANNA: Dumneata ne-ai cerut-o.
TATĂL: Ei bine, chiar dacă este o greşeală, dumneata eşti complice.
JOHANNA: N-am vrut să-l pun în situaţia de-a alege între dum­neata şi mine.
TATĂL: Ai greşit.
LENI (amabilă): Te-ar fi ales pe dumneata.
JOHANNA: O şansă din două. Sută la sută şanse să-şi deteste alegerea.
TATĂL: De ce?
JOHANNA: Pentru că te iubeşte. (Tatăl dă din umeri cu un aer morocănos.) Ştii dumneata ce este o dragoste fără speranţă?
Tatăl se schimbă la faţă. Leni observă.
LENI (repede): Tu ştii, Johanna?
JOHANNA (rece): Nu. (Pauză.) Werner însă ştie.
Werner se ridică; se îndreaptă spre uşa cu geamuri.
TATĂL (lui Werner): Unde te duci?
WERNER: Eu ies. O să vă simţiţi măi bine.
JOHANNA: Werner! Pentru noi mă lupt.
WERNER: Pentru noi? (Scurt.) în familia Gerlach, femeile tac.
Dă să plece.
TATĂL (blînd şi imperios): Werner! (Wemer se opreşte brusc.) întoarce-te şi aşază-te.
Wemer se întoarce încet la locul lui şi se aşază întorcîndu-le
spatele si punîndu-şi capul în palme ca să le arate că refuză să
ia parte la conversaţie.
WERNER: E rindul Johannei.
TATĂL: Bine! Ei bine, noră dragă?
JOHANNA (cu o privire îngrijorată spre Wemer): Să amînăm
discuţia. Sînt foarte obosită. TATĂL: Nu, copila mea; tu ai început-o: trebuie s-o termini.
(Pauză. Johanna, descumpănită, îl priveşte pe Werner, în
tăcere.) Trebuie să înţeleg că refuzi să mai trăieşti aici după
moartea mea? JOHANNA (aproape implorindu-l): Werner! (Wemer tace. Ea
îşi schimbă brusc atitudinea.) Da, tată. Asta vreau să spun. TATĂL: Unde veţi locui? JOHANNA: în vechiul nostru apartament. TATĂL: O să vă întoarceţi la Hamburg? JOHANNA: Da, o să ne întoarcem. LENI: Dac-o să Vrea Werner. JOHANNA: O să vrea.
TATĂL: Şi cu întreprinderea cum rămîne? Accepţi să fie şeful ei? JOHANNA: Da, dacă asta-i plăcerea dumitale şi dacă Werner
vrea să joace rolul unui patron de paie. TATĂL (ca şi cum ar sta pe gînduri): Să locuiţi la Hamburg… JOHANNA (cu speranţă): Nu-ţi cerem nimic altceva. N-o să ne
faci, oare, această singură concesie? TATĂL (amabil, darhotărît): Nu. (Pauză.) Fiul meu va locui
aici, aici va trăi şi aici va muri, cum fac eu şi cum au făcut-o
tatăl şi bunicul meu. JOHANNA: De ce? TATĂL: De ce nu?
JOHANNA: Casa trebuie să fie locuită? TATĂL: Da.
jOHANNA (cu o scurtă violenţă): Atunci n-are decît să se prăbuşească!
Leni izbucneşte în rîs.
LENI (curtenitoare): Vrei sâ-i dau foc? în copilărie, era unul din
visurile mele. TATĂL (priveşte înjur amuzat): Biată casă: oare merită atîta
ură?… Pe Werner îl îngrozeşte? JOHANNA: Şi pe Werner şi pe mine. Cît e de urît aici! LENI: O ştim.
JOHANNA: Sîntem patru: la sfîrşitul anului vom fi trei. Ne tre­buiesc oare treizeci şi două de camere supraîncărcate? cînd
Werner e la şantier, mi-e frică. TATĂL: Şi pentru asta ai fi în stare să ne părăseşti? Nu-s motive
serioase. JOHANNA: Nu. TATĂL: Mai sînt şi altele? JOHANNA: Da. TATĂL: Să le vedem.
WERNER (aproape ţipînd): Johanna, îţi interzic… JOHANNA: Atunci vorbeşte tu! WERNER: La ce bun? Ştii bine că-l voi asculta! JOHANNA: De ce? WERNER: E tatăl meu! Ah! Dar să sfîrşim odată cu asta. (Se
ridică.)
JOHANNA (aşezîndu-se în faţa lui): Nu, Werner, nu! TATĂL: Are dreptate, noră dragă. Să sfîrşim. O familie
înseamnă o casă. Şi-ţi cer să locuieşti în această casă, pentru
că ai intrat în familia noastră. JOHANNA (lîzînd): Familia, cîte nu se pun pe seama ei! Şi nu
ei ne sacrifici. TATĂL: Atunci cui? WERNER: Johanna! JOHANNA: Fiului dumitale cel mare.
Tăcere îndelungată.
LENI (calmă): Frantz a murit în Argentina de aproape patru ani. 1 (Johanna îi ride în faţă.) Am primit certificatul de deces în ’56; du-te la primăria din Altona şi ţi-l vor arăta.
JOHANNA: Mort? Să admitem; dar cum se cheamă atunci viaţa pe care o duce? Căci un lucru e cert: mort sau viu, el locuieşte aici.
LENI: Nu!
JOHANNA (arătind spre uşa de la etajul întîi): Acolo sus. După uşa aceea.
LENI: Ce nebunie! Cine ţi-a mai vîrît în cap şi asta?
Pauză. Werner se ridică încet. Ori de cîte ori e vorba de fratele său, ochii îi strălucesc, îşi recapătă siguranţa.
WERNER: Cine era s-o facă? Eu.
LENI: în pat?
JOHANNA: De ce nu?
LENI: Pfui!
WERNER: E nevasta mea. Are dreptul să ştie tot ce ştiu şi eu.
LENI: Dreptul dragostei? Ce anosti sînteţi! Mi-aş da sufletul şi
pielea pentru omul pe care l-aş iubi, dar l-aş minţi toată
viaţa, dacă ar trebui. WERNER (violent): Ascultaţi-o pe oarba asta care vorbeşte
despre culori. Pe cine să minţi tu? Pe papagali? TATĂL: Tăceţi cu toţii din gură. (Mîngîie părul lui Leni.)
Ţeasta-i tare, dar părul e moale. (Leni se desprinde deodată;
el rămîne la pîndă.) Frantz trăieşte acolo de treisprezece ani;
nu iese niciodată şi nimeni nu-l vede în afară de Leni, care
are grijă de el.
WERNER: Şi în afară de dumneata. TATĂL: în afară de mine? Cine ţi-a spus asta? Leni? Şi tu ai
crezut-o? Cum vă mai înţelegeţi voi amîndoi, cînd e vorba
să-ţi faci un râu. (Pauză.) Sînt treisprezece ani de cînd nu
l-am mai văzut. WERNER (uimit): De ce? TATĂL (foarte natural): Pentru că nu vrea să mă primească.
(dezorientat): Aha! (Pauză.) Bine! Se întoarce la locul său.
TATĂL (Johannei): îţi mulţumesc, copila mea. în familia noastră, vezi tu, nu ne temem de adevăr. Dar ori de cîte ori e cu putinţă, facem în aşa fel încît să fie spus de un străin. (Pauză.) Deci, Frantz trăieşte acolo sus, bolnav şi singur. Ce se schimbă cu asta?
JOHANNA: Cam totul. (Pauză.) Fii mulţumit, tată: o rudă prin alianţă, o străină, va spune adevărul pentru dumneata. Iată ce ştiu: un scandal izbucneşte în ’46 – nu ştiu care, pentru că bărbatul meu era încă prizonier în Franţa. Se pare că ar fi avut urmări judiciare. Frantz dispare în Argentina, spuneţi voi; în realitate, se ascunde aici. în ’56, Gelber face o călătorie fulger în America de Sud şi aduce un certificat de deces. Puţin timp după aceea, îi porunceşti lui Werner să renunţe la cariera lui, să se instaleze aici, în calitate de viitor moştenitor. Mă înşel oare?
TATĂL: Nu, continuă.
JOHANNA: Nu mai am nimic de adăugat. Cine era Frantz, ce a făcut, ce s-a ales de el, habar n-am. Iată singura mea certi­tudine: Dacă râmînem, devenim sclavii lui.
LENI (violentă): Nu-i adevărat! Eu îi ajung.
JOHANNA: Vezi bine că nu.
LENI: Nu vrea să mă vadă decît pe mine!
JOHANNA: Tot ce se poate, dar tata îl apără de la distanţă şi mai tîrziu va trebui să-l apărăm noi, sau să-l supraveghem. Astfel vom deveni, probabil, şi sclavi şi temniceri.
LENI (jignită): Ce, eu sînt temnicera lui?
JOHANNA: Ştiu şi eu? Dacă cumva voi – voi doi – l-aţi închis? (Pauză. Leni scoate o cheie din buzunar.)
LENI: Suie scara şi bate! Dacă nu deschide, iată cheia.
JOHANNA (Mnd cheia): Mulţumesc. (Se uită la Werner.) Ce trebuie să fac, Wemer?
WERNER: Fă ce vrei. Intr-un fel sau altul, vei vedea că este 0 cursă…
Johanna ezită, pe urmă urcă încet scara. Bate la uşă.
O dată, de două ori. O cuprinde un fel de furie nervoasă: bătăi
repetate în uşă, ca o răpăială de ploaie. Se întoarce spre hol,
gata să coboare.
LENI (liniştită): Ai cheia. (Pauză. Johanna ezită, îi e frică.
Wemer e neliniştit şi agitat. Johanna se stăpîneşte, introduce
cheia în broască şi încearcă în zadar să deschidă uşa, deşi
cheia s-a întors.) Ei bine? JOHANNA: E un zăvor pe dinăuntru. Pesemne că a fost tras.
(începe să coboare.) LENI: Cine l-a tras? Eu? JOHANNA: Poate că mai este o uşă. LENI: Ştii bine câ nu. Acest pavilion e izolat. Dacă cineva a pus
zăvorul, acela nu poate fi altul decît Frantz. (Johanna a ajuns
jos.) Şi-atunci? Noi îl sechestrăm, sărmanul! JOHANNA: Sînt multe feluri de-a sechestra un om. Cel mai bun
sistem este să-l aduci în starea de a se autosechestra. LENI: Prin ce mijloace? JOHANNA: Minţindu-l.
O priveşte pe Leni, care pare descumpănită.
TATĂL (lui Wemer, repede): Tu ai pledat în chestiuni de felul acesta?
WERNER: Ce fel de chestiuni?
TATĂL: Sechestrări.
WERNER (sufocat de emoţie): O dată.
TATĂL: Bine. Presupune că s-ar face aici o descindere: parche­tul s-ar sezisa de această afacere?
WERNER: Pentru ce să facă o descindere? în treisprezece ani nu s-a întîmplat niciodată aşa ceva.
TATĂL: Fiindcă eram eu aici. (Tăcere.)
LENI (Johannei): Şi pe urmă, mi-ai spus tu singură, conduc prea repede. Pot să nimeresc într-un copac. Ce s-ar face Frantz?
JOHANNA: Dacă e în toate minţile, cheamă servitorii.
LENI: E în toate minţile, dar nu-i va chema. (Pauză.) Se va afla de moartea fratelui meu după miros! (Pauză.) Au să spargă uşa şi au să-l găsească pe parchet în mijlocul scoicilor.
JOHANNA: Care scoici?
LENI: îi plac stridiile.
TATĂL (Johannei, prieteneşte): Ascultă, fetiţă! Dacă moare, va fi scandal nemaipomenit. (Ea tace.) Scandalul secolului, Johanna…
JOHANNA (dură): Ce-ţi pasă? O să fii sub pămînt.
TATĂL (surizînd): Eu, da. Voi, nu. Să ne întoarcem la afacerea din ’46. S-a prescris? Răspunde! E meseria ta.
WERNER: Nu cunosc delictul.
TATĂL: în cel mai bun caz: lovituri şi răni; în cel mai râu: ten­tativă de omor.
WERNER (cu o voce strangulată): Nici un fel de prescripţie.
TATĂL: Ei bine, tu ştii ce ne aşteaptă: complicitate într-o tenta­tivă de omor, fals şi uz de fals, sechestrare.
WERNER: Un fals? Ce fel de fals?
TATĂL (rîzînd): Ei, asta-i! Certificatul de deces! M-a costat destul de scump. (Pauză.) Ce spui de asta, domnule avocat? Curtea cu juri? (Wemer tace.)
JOHANNA: Werner, şi-au atins scopul! Avem de ales: ori îl slu­jim pe nebun, pe care-l socotesc mai presus decît tine, ori ne aşezăm pe banca acuzaţilor. Ce alegi? Eu am ales: Curtea cu juri. Mai bine închisoarea cu termen decît ocna pe viaţă. (Pauză.) Ei?
Wemer tace. Ea face un gest de descurajare.
TATĂL (călduros): Copii, pic din nori. Un şantaj! Cursă! Totul sună fals! Totul e forţat. Fiule, nu-ţi cer decît puţină milă pentru fratele tău. Sînt împrejurări pe care Leni nu le poate înfrunta singură. în rest nu mă amestec, faceţi ce vreţi. Veţi
vedea: totul se va sfîrşi într-o noapte, îl veţi îngropa în parc; cu el va dispărea ultimul dintre veritabilii von Gerlach… (Wemer face un gest.) …Adică ultimul monstru. Voi doi sînteţi sănătoşi şi normali. Veţi avea copii normali, care vor locui unde vor vrea. Rămîi, Johanna! Pentru copiii luj Werner. Vor moşteni întreprinderea. E o putere fabuloasă de care nu ai dreptul să-i lipseşti.
WERNER (sărind, cu ochii tăioşi şi sclipitori): Cum? (Toată lumea îl priveşte.) Am auzit bine: pentru copiii lui Wemer? (Tatăl, mirat, face un semn afirmativ. Triumfător.) Uite, Johanna, cît sînt de proşti. De Werner şi de copiii lui puţin îţi pasă de ei, tată! Puţin îţi pasă! Puţin îţi pasă! (Johanna se apropie de el. Pauză.) Chiar dacă ai trăi s-ajungi să-mi vezi primul copil, ţi-ar fi scîrbă de el, pentru că ar fi carne din carnea mea şi pentru că de fiinţa mea ţi-a fost silă din chiar ziua în care m-am născut! (Johannei.) Bietul tata! Toate au ieşit pe dos! Pe copiii lui Frantz i-ar fi adorat.
JOHANNA (poruncitoare): Opreşte-te! Te îmbeţi cu vorbe. Sîntem pierduţi dacă ţi-e milă de tine.
WERNER: Dimpotrivă; mă eliberez. Ce vrei? Sâ-i trimit la dracu’?
JOHANNA: Da.
WERNER (rizînd): Bravo! Aşa mai zic şi eu!
JOHANNA: Refuză. Fără strigăte, fără rîsete. Foarte simplu: nu!
Wemer se întoarce către tatăl său şi către Leni. îi priveşte în tăcere.
WERNER: Mă privesc.
JOHANNA: Ei şi? (Werner dă din umeri şi se duce să se aşeze. Cu o profundă oboseală.) Wemer!
El nu se mai uită la ea. Tăcere prelungă.
TATĂL (triumfător): Ei bine, noră dragă? JOHANNA: Nu ajurat.
: Dar va jura. Cei slabi îi slujesc pe cei puternici: aşa e legea.
jOHANNA (jignită): După părerea dumitale cine e cel puternic? Cel aproape nebun de sus, mai slab decît un copil de ţîţă, sau soţul meu pe care l-ai părăsit şi care s-a descurcat singur?
TATĂL: Wemer e cel slab, Frantz e puternic: n-ai ce-i face.
JOHANNA: Şi ce fac pe lume cei puternici?
TATĂL: în general, nu fac nimic.
JOHANNA: înţeleg.
TATĂL: Sînţ oameni care de felul lor trăiesc în intimitate cu moartea. Ţin în mînă destinul altora.
JOHANNA: Frantz se numără printre ei?
TATĂL: Da.
JOHANNA: Ce ştii dumneata despre el, după treisprezece ani?
TATĂL: Sîntem patru aici şi soarta noastră e în mîinile lui, fără ca el să bănuiască măcar.
JOHANNA: La ce se gîndeşte el?
LENI (ironică şi brutală, dar sinceră): La crabi.
JOHANNA (ironică): Toată ziua?
LENI: E foarte absorbant.
JOHANNA: Ce vechituri! Sînt de o seamă cu mobilele voastre. Zău aşa! Nici voi nu credeţi în ele.
TATĂL (surizînd): Nu mai am de trăit decît şase luni, fetiţo; tim­pul e prea scurt ca să mai cred în ceva. (Pauză.) Să ştii însă că Werner crede.
WERNER: Te înşeli, tată. Erau ideile dumitale, nu ale mele, şi dumneata mi le-ai sugerat. Dar pentru că le-ai pierdut pe drum, n-o să te supere făptui că m-am lepădat de ele. Sînt un om ca toţi ceilalţi. Nici puternic, nici slab; un om oarecare, încerc să trăiesc. Cît despre Frantz, nu ştiu dacă l-aş mai recunoaşte. Dar sînt sigur că este şi el un oarecare. (îi arată Johannei fotografiile lui Frantz.) Ce are el mai mult decît mine? (îlpriveşte vrăjit.) Şi nu este nici măcar frumos!
LENI (ironică): Ei bine, nu! Nici măcar atît!
WERNER (tot vrăjit, deja slăbind): Şi chiar dacă m-aş fi născut pentru a fi sluga lui? Sînt sclavi care se revoltă. Fratele meu n-are să însemne destinul meu.
LENI: Preferi să fie nevasta ta?
JOHANNA: Mă număraţi printre cei puternici?
LENI: Da.
JOHANNA: Ciudat! Şi pentru ce?
LENI: Erai actriţă, nu-i aşa? O stea?
JOHANNA: într-adevăr. Şi pe urmă, mi-am ratat cariera. Ei şi?
LENI: Ei şi? Ei bine, te-ai căsătorit cu Wemer; de atunci nu faci nimic şi te gîndeşti la moarte.
JOHANNA: Dacă încercaţi să-l umiliţi, vă pierdeţi timpul. Cînd m-a întîlnit, părăsisem scena şi platoul pentru totdeauna, eram nebună: poate fi mîndru că m-a salvat.
LENI: Mă prind că nu este.
JOHANNA (către Wemer): E rîndul tău să vorbeşti.
Tăcere. Wemer nu răspunde.
LENI: în ce încurcături îl pui, săracul. (Pauză.) Johanna, l-ai fi ales dacă nu aveai acel eşec? Există căsătorii care sînt înmormîntâri.
Johanna vrea să răspundă. Tatăl o întrerupe.
TATĂL: Leni! (îi mîngîie capul, ea se apără cu furie.) Te întreci pe tine, fetiţo. Dacă aş fi vanitos, aş crede că moartea mea te exasperează.
LENI (cu vioiciune): Nu te îndoi de asta, tată. Vezi bine că ea va complica lucrurile.
TATĂL (începînd să rîdă, Johannei): Nu fi supărată pe Leni, copila mea. Ea vrea să spună că sîntem din aceeaşi rasă: tu, Frantz şi cu mine. (Pauză.) îmi placi, Johanna. Cîteodată, mă bătea gîndul că m-ai plînge. Ai fi singura. (îi surîde.)
JOHANNA (brusc): Dacă te mai preocupă încă cele lumeşti, şi dacă se întîmplă să-ţi plac, cum îndrăzneşti să-mi umileşti
1u
bărbatul în prezenţa mea? (Tatăl dă din cap, fără să răspundă.) Sau nu mai eşti printre noi?
TATĂL: Printre voi sau nu, asta nu mai are nici o importanţă. Şase luni: nu mai sînţ un bătrîn de viitor. (Priveşte în gol şi vorbeşte pentru el singur.) întreprinderea va creşte fără încetare, investiţiile particulare nu vor mai fi de ajuns, va tre­bui ca statul să-şi vîre nasul; Frantz va sta acolo sus zece ani, douăzeci de ani. Va suferi…
LENI (tăioasă): Nu suferă.
TATĂL (fără să audă): Moartea mea, acum, înseamnă viaţa mea care continuă fără ca eu să mai particip la ea. (Pauză. Se aşază greoi, cu privirea fixă.) Va avea părul cărunt… buhăiăla prizonierilor…
LENI (violent): Taci!
TATĂL (fără să audă): E insuportabil. (Pare că suferă.)
WERNER (încet): Ai suferi mai puţin dacă am râmîne aici?
JOHANNA (repede): Ia seama!
WERNER: La ce? E tatăl meu şi nu vreau să sufere.
JOHANNA: Suferă pentru celălalt…
WERNER: Ei şi? (Se duce, ia Biblia şi o readuce pe masa pe care o pusese Leni.)
JOHANNA (acelaşi joc): îşi bate joc de tine.
WERNER (cu răutate, pe un ton plin de subînţeles): Şi tu? Tu nu faci la fel? (Tatălui.) Răspunde… Vei suferi mai puţin…?
TATĂL: Nu ştiu.
WERNER (Tatălui): Vom vedea.
Pauză. Nici Tatăl, nici Leni nu fac nici un gest. Aşteaptă, la pîndă.
JOHANNA: O întrebare. O singură întrebare, şi-apoi vei face ce vei voi.
Wemer o priveşte cu un aer morocănos şi încăpăţînat.

TATĂL: Aşteaptă puţin Wemer. (Wemer se îndepărtează de Bib­lie, cu un mormăit care poate trece drept învoire.) Ce între­bare, fetiţo?
JOHANNA: Pentru ce s-a sechestrat Frantz?
TATĂL: Sînt multe de spus.
JOHANNA: Povesteşte-mi ce s-a întîmplat.
TATĂL (cu ironie uşoară): Ei bine, a fost război.
JOHANNA: Da, pentru toată lumea. Ceilalţi s-au ascuns şi ei?
TATĂL: Nu-i vezi pe cei care se ascund.
JOHANNA: Deci, s-a bătut.
TATĂL: Pînă la capăt.
JOHANNA: Pe care front?
TATĂL: în Rusia.
JOHANNA: Cînd s-a întors?
TATĂL: în toamna lui ’46.
JOHANNA: Tîrziu. De ce?
TATĂL: Regimentul lui a fost nimicit. Frantz s-a întors pe jos, ascunzîndu-se, străbătînd Polonia şi Germania ocupată, într-o zi sună cineva. (Sonerie îndepărtată, slabă.) Era el.
Frantz apare în fund, în spatele tatălui său, într-o zonă de
penumbră. E în civil, pare tînăr: douăzeci şi trei sau douăzeci
şi patru de ani. Johanna, Wemer şi Leni în acest semiîntuneric
şi în ceea ce urmează nu văd personajul evocat. Numai cei
care fac evocarea. Tatăl în aceste două prime scene-amintiri,
Leni şi Tatăl în cea de a treia – se întorc spre cei pe care-i
evocă atunci cînd trebuie să le vorbească. Tonul şi jocul
personajelor care interpretează o scenă-amintire trebuie să
comporte un fel de întoarcere înapoi, de distanţare” care,
chiar în violenţă, distinge trecutul de prezent. Pentru moment
nimeni nu-l vede pe Frantz, nici chiar Tatăl. Frantz ţine în
mîna dreaptă o sticlă de şampanie desfundată; care nu va fi
observată decît atunci cînd va avea ocazia să bea. O cupă de
şampanie, aşezată lîngă el, pe o consolă, e ascunsă de
bibelouri. O va lua cînd va trebui să bea.
51 I
JOHANNA: S-a închis imediat?
TATĂL: în casă, imediat; la el în cameră, un an mai tîrziu.
JOHANNA: Şi în anul acela l-ai văzut zilnic?
TATĂL: Aproape.
JOHANNA: Ce făcea?
TATĂL: Bea.
JOHANNA: Şi ce spunea?
PRANTZ (cu o voce îndepărtată şi mecanică): Bună ziua. Bună
seara. Da. Nu. JOHANNA: Hm! Atîta tot? TATĂL: Atîta tot, cu excepţia unei zile. Cînd am auzit un potop
de cuvinte din care n-am înţeles nimic. (Rîs amar.) Eram în
bibliotecă şi ascultam la radio.
Pîrîitul aparatului de radio, semnal de post, repetat. Toate zgomotele astea par amortizate.
VOCEA UNUI SPICHER: Dragi ascultători, iată informaţiile noastre: La Niirenberg, Tribunalul Naţiunilor condamnă pe mareşalul Goring…
Frantz se duce să închidă aparatul. Rămlne în penumbră atunci cînd se deplasează.
TATĂL (tresărind, se întoarce brusc): Ce faci? (Frantz îl priveşte cu ochi fără viaţă.) Vreau să cunosc sentinţa.
FRANTZ (de la un capăt la altul al scenei, voce cinică şi sumbră): Moarte prin spînzurătoare. (Bea.)
TATĂL: De unde ştii? (Frantz tace. Tatăl se întoarce spre Johanna.) Nu citeai ziarele de atunci?
JOHANNA: Aveam doisprezece ani.
TATĂL: Erau toate în mîinile aliaţilor. „Sîntem germani, deci sîntem vinovaţi: sîntem vinovaţi pentru că sîntem germani”, în fiecare zi, pe fiecare pagină. Ce obsesie! (Lui Frantz.) Optzeci de milioane de criminali: ce stupiditate! în cel mai râu caz, au fost trei duzini. Să-i spînzure şi să ne reabiliteze,
se va termina şi cu coşmarul ăsta. (Autoritar.}Fă-mi plăcerea şi deschide aparatul. (Frantz bea, fără să se mişte. Sec.) Bej prea mult. (Frantz îl priveşte atît de aspru, încît Tatăl tace descumpănit. Pauză, pe urmă Tatăl reia, cu dorinţa pasionată de a înţelege.) Ce interes au să aducă un popor întreg la dis­perare? Ce am făcut eu pentru a merita dispreţul lurtiii întregi? Opiniile mele sînt totuşi cunoscute. Şi tu, Frantz, tu care ai luptat pînâ la capăt? (Frantz rîde grosolan.) Tu eşti nazist?
FRANTZ: Pe dracu’.
TATĂL: Atunci alege: lasă-i pe cei răspunzători să fie con­damnaţi, sau fă în aşa fel încît greşelile lor să se întoarcă asupra Germaniei întregi.
FRANTZ (fără a se mişca, izbucneşte într-un rîs sălbatic şi sec).-Ha! (Pauză.) E totuna.
TATĂL: Eşti nebun?
FRANTZ: Sînt două feluri de a distruge un popor: ori îl con­damni în bloc, ori îl sileşti să-şi renege şefii pe care şi i-a ales. Al doilea fel e cel mai râu.
TATĂL: Nu reneg pe nimeni şi naziştii nu sînt şefii mei: i-arn suportat.
FRANTZ: Tu i-ai suportat.
TATĂL: Ce dracu’ ai fi vrut să fac?
FRANTZ: Nimic.
TATĂL: Cît despre GSring, sînt victima lui. Du-te şi plimbă-te pe şantierele noastre. Douăsprezece bombardamente, nu mai e nici un hangar în picioare; iată cum le-a apărat.
FRANTZ (brutal): Eu sînt Goring. Dacă-l spînzură pe el, eu sînt spînzuratul.
TATĂL: Parcă ţi-era silă de Goring!
FRANTZ: M-am supus ordinelor.
TATĂL: Şefilor tăi militari, da.
FRANTZ: De cine ascultau ei? (Rîzînd.) Pe Hitler, noi îl uram, alţii îl iubeau: atunci care-i deosebirea? Tu i-ai procurat vapoare de război şi eu i-am procurat cadavre. Spune ce-am fi făcut mai mult dacă l-am fi adorat?
e a,7 Z
». cu
i’ de at»nc1? Să iarăsPun-
p
făcut din ef? Tacf istoriei. Au făcut-
i? Ei nu au jefuLi iodar violat? Bomba de la HiT ‘ „T – judecă pe noi> cine crimele noastre pentru a pe ascuns; exterminarea (S^ cupa de ^7^1^
ti, dumneata eu C ne™°vaţi în fafa
°? Dac* « VOTbesc de 1 PC Care °
toate astea. Dar tu? -i tot
nimic din
TATĂL: El „ua,egea
orbească.) Ştiu- flvâd 1 f ^ ^ °^ -eau douăzed de ani, erau soldl ” ^ Nevinovatii ^ci, erau taţii lor % ‘ VUlovatli aveau
NAî;
LENI: Tată! Ştii bine că Frantz te urăşte.
TATĂL (cu tăiie, Johannei): Frantz m-a iubit cum n-a iubit pe nimeni.
LENI: înainte de război.
TATĂL: Şi înainte, şi după.
LENI: în cazul ăsta, pentru ce spui: m-a iubit?
TATĂL (încurcat): Păi bine, Leni… vorbeam de trecut.
LENI: Nu încerca s-o întorci, te-âi dat de gol. (Pauză.) Fratele meu s-a înrolat la optsprezece ani. Dacă tata binevoieşte să ne spună pentru ce, o să înţelegeţi mai bine istoria familiei noastre.
TATĂL: Spune-o tu, Leni; nu vreau să-ţi răpesc această plăcere.
WERNER (încercînd să fie calm): Leni, te previn: dacă mai pomeneşti de ceva care nu-i face cinste tatii, părăsesc această încăpere imediat.
LENI: Ţi-e aşa de frică să mă crezi?
WERNER: Nu dau voie ca tata să fie insultat în faţa mea.
TATĂL (lui Werner): Linişteşte-te, Werner: voi vorbi eu. De la începutul războiului, statul ne dădea comenzi. Noi am făcut flota. în primăvara lui ’41, guvernul m-a înştiinţat câ ar dori să-mi cumpere nişte terenuri de care nu ne foloseam. Cîmpul acela plin de nisip din spatele colinei: îl ştii.
LENI: Guvernul era Himmler. Căuta un loc pentru un lagăr de concentrare.
O tăcere grea.
JOHANNA: O ştiai? TATĂL (calm): Da.
JOHANNA: Şi ai acceptat?
TATĂL (cu acelaşi calm): Da. (Pauză.) Frantz a descoperit
lucrările. Mi s-â spus câ dădea tîrcoale de-a lungul stanelor
ghimpate.
JOHANNA: Şi pe urmă? TATĂL: Nimic. El a rupt-o. într-o zi de iunie, în ’41. (Tatăl se
întoarce spre Frantz şi îl priveşte atent, continuînd con-
t-t^ ▼ JOI
versaţia cu Werner şi Johanna.) Mi-am dat seama că
făcusem o gafă. Nici nu putea să pice mai prost. Goebbels
şi amiralul Doenitz se aflau la Hamburg şi trebuiau să
viziteze noile mele instalaţii. FRANTZ (cu o voce tinerească şi blîndă, afectuoasă, dar
neliniştită): Tată, aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. TATĂL (privindu-l): Ai fost acolo? FRANTZ: Da. (Cu oroare, brusc.) Tată, nu mai sînt oameni. TATĂL: Gardienii? FRANTZ: Deţinuţii. Mi-e silă, dar de ei mi-e groază. Cu
murdăria, cu păduchii, cu rănile lor. (Pauză.) Par tot timpul
înfricoşaţi.
TATĂL: Sînt ceea ce-au făcut din ei. FRANTZ: Din mine n-ar fi făcut aşa ceva. TATĂL: Nu? FRANTZ: Aş rezista. TATĂL: De unde ştii câ ei nu rezista? FRANTZ: Se vede din privirile lor. TATĂL: Dacă ai fi în locul lor, ai avea aceleaşi priviri. FRANTZ: Nu. (Cu o certitudine sălbatică.) Nu.
Tatăl îl priveşte atent.
TATĂL: Uită-te la mine. (îi ridică bărbia şi se uită în ochii lui.)
De unde-ţi vine asta? FRANTZ: Ce? TATĂL: Frica de-a fi închis? FRANTZ: Nu mi-e frică. TATĂL: O doreşti? FRANTZ: Eu… Nu.
TATĂL: înţeleg. (Pauză.) N-ar fi trebuit să vînd terenurile? FRANTZ: Dacă le-ai vîndut, asta înseamnă că nu puteai să faci
altfel.
TATĂL: Ba puteam. FRANTZ (mirat): Puteai să refuzi?
TATĂL: Desigur. (Frantz are o mişcare violentă.) Ei şi, ce? ]Sfu mai ai încredere în mine?
FRANTZ (act de supunere, dominîndu-se): Ştiu că-mi vei explica.
TATĂL: Ce să-ţi explic? Himmler avea de cazat nişte prizonieri. Dacă refuzam terenurile mele, ar fi cumpărat altele.
FRANTZ: De la alţii.
TATĂL: întocmai. Puţin mai la vest, puţin mai la est, aceiaşi pri­zonieri ar fi suferit la fel şi mi-aş fi făcut duşmani în sînul guvernului.
FRANTZ (încăpăţînat): Nu trebuia să te bagi în treaba asta.
TATĂL: Şi de ce nu?
FRANTZ: Pentru că eşti dumneata.
TATĂL: Şi ca să-ţi dau ţie bucuria de fariseu să te speli tu pe mîini, samariteanule.
FRANTZ: Tată, mă înfricoşezi: nu simţi destul suferinţa celorlalţi.
TATĂL: O voi simţi cînd voi avea cu ce s-o înlătur.
FRANTZ N-o să ai niciodată cu ce.
TATĂL: Atunci n-am s-o simt. E timp pierdut. Nu cumva suferi tu din cauza asta? Să fim serioşi! (Pauză.) Tu nu-ţi iubeşti aproapele, Frantz, căci altfel n-ai îndrăzni să-i dispreţuieşti pe deţinuţii aceştia.
FRANTZ (lovit): Nu-i dispreţuiesc.
TATĂL: Ba îi dispreţuieşti. Pentru că sînt murdari şi pentru că le e frică. (Se ridică şi vine spre Johanna.) Mai credea încă în demnitatea umană.
JOHANNA: Şi se înşela?
TATĂL: Cît despre asta, fetiţo, nu ştiu nimic. Tot ce pot să-ţi spun este că Gerlachii sînt victimele lui Luther: profetul ăsta ne-a făcut să ni se urce orgoliul la cap. (Revine încet la locul lui iniţial şi-l arată pe Frantz Johannei.) Frantz se plimba pe dealuri vorbind, discutînd cu el însuşi, şi cînd conştiinţa lui spunea da, puteai să-l tai în bucăţi şi tot nu i-ai fi schimbat părerea. Tot aşa eram şi eu la vîrsta lui.
JOHANNA (ironică): Aveai o conştiinţă?
TATĂL: Da. Ăm pierdut-o: din modestie. Numai prinţii pot să-şi permită asemenea lux. Frantz putea să şi-l permită: cînd nu faci nimic, crezi că eşti răspunzător pentru tot. Eu munceam. (Lui Frantz.) Ce vrei să-ţi spun? Că Hitler şi Himmler sînt nişte criminali? Ei bine, iată: ţi-o spun. (Rîzînd.) Opinie strict personală şi complet nefolositoare.
FRANTZ: Şi-atunci? Sîntem neputincioşi?
TATĂL: Da, dacă alegem neputinţa. Nu-i poţi ajuta cu nimic pe oameni, dacă-ţi petreci timpul condamîndu-i în faţa tri­bunalului lui Dumnezeu. (Pauză.) Optzeci de mii de lucră­tori începînd din martie. Mâ-ntind! Mă-ntind! Şantierele mele cresc peste noapte. Ăm cea mai formidabilă putere.
FRANTZ: Bineînţeles: îi serveşti pe nazişti.
TATĂL: Pentru că şi ei mă servesc. Oamenii aceştia înseamnă domnia plebei. Dar fac război pentru a ne găsi nouă pieţe de desfacere, şi n-o să mă cert cu ei pentru o afacere de terenuri.
FRANTZ (încăpăţînat): Nu trebuia să te amesteci.
TATĂL: Prinţişorule! Prinţişorule! Vrei să duci lumea pe umerii tăi? Lumea e grea şi tu n-o cunoşti. Lasă. Ocupă-te de între­prindere: astăzi e a mea, mîine a ta; trupul şi sîngele meu, puterea, forţa mea, viitorul tău. Peste douăzeci de ani vei fi stâpînul, cu vapoare pe toate mările, şi cine-şi va mai aminti atunci de Hitler? (Pauză.) Eşti un abstract.
FRANTZ: Nu chiar atîta cît crezi dumneata.
TATĂL: Ăh! (îl priveşte cu atenţie.) Ce-ai făcut? Ceva rău?
FRANTZ (mîndru): Nu.
TATĂL: Ceva bun? (Tăcere prelungă.) Pentru numele lui Dum­nezeu, spune odată! (Pauză.) Atunci? E grav?
FRANTZ: Da.
TATĂL: Prinţişorul meu, nu-ţi fie teamă. Aranjez eu tot.
FRANTZ: Nu şi de data asta.
TATĂL: De data asta, ca şi de alte daţi. (Pauză.) Ei bine? (Pauză.) Vrei să te-ntreb? (Se gîndeşte.) E în legătură cu naziştii? Bine. Lagărul? Bine. (înţelegînd.) Polonezul! (Se ridică şi umblă agitat. Johannei.) Era un rabin polonez:
evadase în ajun şi comandantul lagărului ne înştiinţase. (Lui Frantz.) Unde e? FRANTZ: în camera mea.
Pauză.
TATĂL: Unde l-ai găsit?
FRANTZ: în parc. Nici măcar nu s-ascundea. A evadat din pri­cina nebuniei; şi-acum îi e frică. Dacă pun mîna pe el?…
TATĂL: Ştiu. (Pauză.) Dacă nu l-a văzut nimeni, totul e în ordine. O sâ-l ajutăm să fugă cu un camion spre Hamburg. (Frantz rămîne în tensiune.) L-a văzut cineva? Bine. Cine?
FRANTZ: Fritz.
TATĂL (Johannei, pe ton de conversaţie): Era şoferul nostru, un adevărat nazist.
FRANTZ: A luat maşina azi-dimineaţâ, spunînd că se duce la garajul din Altona. încă nu s-a întors. (Cu o nuanţă de mîndrie.) Sînt atît de abstract?
TATĂL (surîzînd): Mai mult ca niciodată. (Cu o voce schim­bată.) De ce l-ai dus în camera ta? Ca să mă răscumperi pe mine? (Pauză.) Răspunde: ai făcut asta pentru mine?
FRANTZ: Pentru noi toţi. Dumneata sînt eu.
TATĂL: Da. (Pauză.) Dacă Fritz te-a denunţat…
FRANTZ (repede): Vor veni. Ştiu.
TATĂL: Du-te în camera lui Leni şi trage zăvorul. E un ordin. Voi aranja totul. (Frantz îl priveşte cu neîncredere.) Ce e?
FRANTZ: Prizonierul…
TATĂL: Am spus: totul. Prizonierul este sub acoperişul meu. Du-te!
Frantz dispare. Tatăl se aşază la loc.
JOHANNA: Au venit?
TATĂL: După patruzeci şi cinci de minute.
Un SS. apare în fund. Doi oameni în spatele lui, nemişcaţi şi muţi.
S.S.-istul: Heil Hitler!
TATĂL (în tăcerea care s-a lăsat): Heil! Cine sînteţi şi ce căutaţi?
S.S.-istul: L-am găsit pe fiul dumneavoastră în camera lui cu un
deţinut evadat, pe care l-a ascuns de ieri-seară. TATĂL: în camera lui? (Johannei.) N-a vrut să se închidă la
Leni, curajos băiat. A luat asupra lui toate riscurile. Bine. Şi
ce-i cu asta?
S.S.-istul: Nu ştiu dacă aţi înţeles?
TATĂL: Foarte bine: fiul meu a fost un zăpăcit şi jumătate. S.S.-istul (cu indignare mirată): Un ce? (Pauză.) Ridică-te cînd
stai de vorbă cu mine.
Soneria telefonului. TATĂL (fără să se scoale): Nu.
Ridică receptorul şi, fără a întreba cine e, îl întinde S.S.-istului. Acesta i-l smulge.
S.S.-istul (la telefon): Alo? Oh! (Loveşte din călcîie.) Da. Da. Da. Să trăiţi! (Ascultă şi-l priveşte pe Tatăl cu uimire.) Bine. La ordinele dumneavoastră! (Lovind din călcîie, pune recep­torul în furcă.)
TATĂL (dur, fără să rîdă): O copilărie, nu-i aşa?
S.S.-istul: Nimic altceva.
TATĂL: Dacă v-aţi fi atins de un singur fir de păr din capul lui…
S.S.-istul: S-a aruncat asupra noastră.
TATĂL (surprins şi neliniştit): Fiul meu? (S.S.-istul face un gest de aprobare.) Şi l-aţi lovit?
S.S.-istul: Nu, vă jur. L-am potolit numai…
TATĂL (pe gînduri): S-a aruncat asupra voastră! De felul lui nu-i aşa, probabil că l-aţi provocat! Ce-aţi făcut? (SS.-istuI tace.) Prizonierul! (Se ridică.) Sub ochii lui? Sub ochii fiu­lui meu? (Mînie stăpînită, dar teribilă.) Am impresia că aţi fost prea zeloşi. Numele dumitale?
S.S.-istul (cu umilinţă): Hermann Aldrich.
TATĂL: Hermann Aldrich! îţi dau cuvîntul meu c-ai să-ţi aminteşti ziua de 23 iunie 1941 toată viaţa dumitale. Pleacă.
SS.-istul dispare.
JOHANNA: Şi şi-a amintit-o?
TATĂL (surizînd): Cred că da. Dar viaţa lui n-a fost prea lungă.
JOHANNA: Şi Frantz?
TATĂL: Eliberat imediat. Cu condiţia să se înroleze. Iarna urmă­toare era locotenent pe frontul din Rusia. (Pauză.) Ce-i?
JOHANNA: Nu-mi place povestea asta.
TATĂL: Nu spun că-i hazlie. (Pauză.) Era în ’41, noră dragă.
JOHANNA (sec): Ei şi?
TATĂL: Trebuia să supravieţuim.
JOHANNA: Polonezul n-a mai supravieţuit.
TATĂL (indiferent): Nu. Nu e vina mea.
JOHANNA: Mă întreb.
WERNER: Johanna!
JOHANNA: Aveai patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie. Ce-ai făcut pentru a-ţi salva fiul?
TATĂL: O ştii foarte bine.
JOHANNA: Goebbels era la Hamburg şi i-ai telefonat.
TATĂL: Da.
JOHANNA: L-ai informat că un deţinut a evadat şi l-ai rugat să fie indulgent pentru fiul dumitale.
TATĂL: Am cerut, de asemeni, să i se cruţe viaţa prizonierului.
JOHANNA: Asta se înţelege de la sine. (Pauză.) Cînd i-ai tele­fonat lui Goebbels…
TATĂL: Ce anume?
JOHANNA: Nu puteai şti că şoferul îl denunţase pe Frantz.
TATĂL: Ba ştiam foarte bine! ne spiona întruna.
JOHANNA: Da, dar se putea să nu fi văzut nimic şi să fi luat maşina pentru cu totul alt motiv.
TATĂL: Se poate şi asta.
JOHANNA: Natural, nu l-ai întrebat nimic.
TATĂL: Pe cine?
JOHANNA: Pe Fritz. (Tatăl ridică din umeri.) Unde e el acum?
TATĂL: în Italia, sub o cruce de lemn.
JOHANNA (după cltva timp): înţeleg. Ei bine: n-o să avem niciodată sufletul împăcat. Dacă nu Fritz l-a denunţat pe pri­zonier, atunci dumneata ai făcut asta.
WERNER (cu violenţă): îţi interzic…
TATĂL: Nu ţipa tot timpul, Werner. (Werner tace.) Ai dreptate, copila mea. (Pauză.) Cînd am luat telefonul, mi-am spus: o şansă din două!
Pauză.
JOHANNA: O şansă din două pentru a omorî un evreu. (Pauză.) Şi dormi liniştit?
TATĂL (netulburat): Da.
WERNER (Tatălui): Tată, te aprob în totul. Toate vieţile sînt la fel de preţioase. Dar, cînd e vorba de ales, cred că fiul tre­buie preferat.
JOHANNA (încet): Nu e vorba aici de ceea ce crezi tu, Werner, ci de ceea ce a putut să gîndească Frantz atunci. Ce-o fi fost în mintea lui, Leni.
LENI (surîzînd): îi cunoşti şi tu acum pe cei din familia Gerlach, Johanna.
JOHANNA: A tăcut?
LENI: A plecat fără să spună o vorbă şi nu ne-a scris niciodată.
JOHANNA (Tatălui): Dumneata îi spuseseşi: am să aranjez eu totul, şi el s-a încrezut în dumneata. Ca de obicei.
TATĂL: Mi-am ţinut cuvîntul: în privinţa prizonierului, obţinu­sem să nu fie pedepsit. Puteam eu oare să-mi închipui că au să-l omoare de faţă cu fiul meu?
JOHANNA: Era în ’41, tată! în ’41, prudent eră să-ţi închipui orice. (Se apropie de fotografii şi se uită la ele. Pauză. Priveşte întruna portretele.) Era un mic samaritean, o vic­timă a lui Luther, care voia să plătească cu sîngele lui terenurile vîndute de dumneata. (Se întoarce spre Tatăl.) Ai distrus tot. N-a rămas decît un joc pentru copii de oameni
bogaţi. Cu pericol de moarte, bineînţeles: dar pentru partener… a înţeles că i se îngăduia totul pentru că nu însemna nimic. TATĂL (iluminat, aiMnd spreJohanna): Iată femeia care-i trebuia.
Werner şi Leni se întorc brusc spre el.
WERNER (furios): Ce?
LENI: Tată, ce sînt glumele astea de prost gust?!
TATĂL (celorlalţi doi): A înţeles dintr-o dată. (Johannei.) Nu-i
aşa? Ar fi trebuit o tranzacţie pentru doi ani de închisoare.
Ce gafă! Orice mai bine decît lipsa de pedeapsă.
Pauză. Visează. Johanna continuă să se uite la fotografii. Werner se ridică, o ia de umeri şi o întoarce spre el.
JOHANNA (rece):,Ce este?
WERNER: Nu te-nduioşa pentru soarta lui Franţz: nu era tipul
pe care să-l descurajeze un eşec. JOHANNA: Şi-atunci?
WERNER (arătîndportretul): Priveşte! Douăsprezece decoraţii. JOHANNA: Douăsprezece eşecuri în plus. Fugea după moarte
şi n-a avut parte de ea: moartea fugea mai repede decît el.
(Tatălui.) Să terminăm: s-a luptat, s-a întors în ’46 şi pe
urmă, după un an, scandalul. Ce-a fost? TATĂL: O nâzbîtie de-a lui Leni. LENI (modestă): Tata e prea bun. Eu n-am făcut decît să dau
prilejul. Nimic mai mult. TATĂL: Găzduiam nişte ofiţeri americani. Ea îi aţîţa, iar cînd îi
vedea aprinşi bine, le şoptea la ureche: „Sînt nazistă”,
fâcîndu-i jidani împuţiţi. LENI: Ca sâ-i potolesc! Era nostim, nu? JOHANNA: Foarte! Şi se potoleau? TATĂL: Cîteodată. Alteori făceau explozie. Ba unul dintre ei
s-a supărat rău de tot.
(Johannei): Un american, dacă nu-i evreu, e antisemit,
afară doar dacă nu-i şi una şi alta în acelaşi timp. Acela nu
era evreu, şi s-a simţit jignit. JOHANNA: Şi ce-a făcut? LENI: A vrut să mă violeze. Frantz a sărit în ajutorul meu, s-au
tăvălit amîndoi pe jos, tipul era mai tare. Am luat o sticlă şi
i-am tras una zdravănă în cap. JOHANNA: Şi a murit? TATĂL (foarte calm): Da de unde! Era atît de tare de cap c-a
spart sticla. (Pauză.) Şase săptâmîni de spital. Bineînţeles,
Frantz a luat totul asupra lui. JOHANNA: Şi lovitura de sticlă? TATĂL: Tot. (Doi ofiţeri americani apar în fund. Tatăl se
întoarce spre ei.) E vorba de-o copilărie, credeţi-mă pe mine:
o mare copilărie. (Pauză.) Vă rog să-i mulţumiţi generalului
Hopkins, în numele meu. Spuneţi-i că fiul meu va părăsi
Germania imediat ce i se vor da vizele. JOHANNA: Pentru Argentina? TATĂL (se întoarce spre ea, în timp ce americanii dispar): Asta
era condiţia. JOHANNA: înţeleg. TATĂL (foarte destins): Americanii au fost într-adevăr la
înălţime.
JOHANNA: Ca şi Goebbels în ’41. TATĂL: Mai ceva! Mult mai grozavi! Washington-ul plănuia să
ne redreseze întreprinderea şi să ne încredinţeze sarcina de
a reconstrui flota comercială. JOHANNA: Bietul Frantz! TATĂL: Ce puteam face? Erau mari interese în joc. Şi care
cîntăreau mai greu decît ţeasta unui căpitan. Chiar dacă n-aş
fi intervenit eu, ocupanţii tot ar fi înăbuşit scandalul. JOHANNA: Posibil. (Pauză.) A refuzat să plece? TATĂL: Nu imediat. (Pauză.) Am obţinut vizele. Trebuia să ne
părăsească într-o sîmbătă. Vineri dimineaţă, Leni a venit
să-mi spună că nu va mai coborî niciodată din camera lui.
(Pauză.) întîi am crezut c-a murit. Pe urmă am văzut ochii fiicei mele: cîştigase.
JOHANNA: Ce cîştigase?
TATĂL: N-a spus-o niciodată.
LENI (swrîzătoare): Aici, ştii, jucăm de-a „cine pierde cîştigă”.
JOHANNA: Pe urmă?
TATĂL: Am trăit treisprezece ani.
JOHANNA (întoarsă către portet): Treisprezece ani.
WERNER: Grozavă treabă! Crede-mă, am apreciat totul ca un amator. Ce bine-ai manevrat-o, săraca. La început, abia asculta. La sfîrşit nu mai contenea cu întrebările. Ei bine, portretul e gata. (Rîzînd.) „Eşti femeia care-i trebuia.” Bravo, tată: asta înseamnă geniu.
JOHANNA: Opreşte-te. Ne pierzi.
WERNER: Dar sîntem deja pierduţi. Ce ne mai râmîne? (îi apucă braţul deasupra cotului, o trage spre el şi o priveşte.) Unde te uiţi? Ai nişte ochi de statuie, fără expresie. (Resp-ingînd-o brusc.) Te-au măgulit în chip josnic; şi tu ai căzut în cursă. Mă dezamăgeşti, fetiţo.
Pauză. Toată lumea-l priveşte.
JOHANNA: Iată momentul.
WERNER: Care?
JOHANNA: Execuţia, dragostea mea.
WERNER: Care execuţie?
JOHANNA: A ta. (Pauză.) Ne-au dus. Cînd îmi vorbeau de
Frantz, o potriveau în aşa fel încît cuvintele să te lovească
indirect pe tine.
WERNER: Nu cumva pe mine m-au sedus? JOHANNA: N-au sedus pe nimeni: au vrut să te facă să crezi că
mă vor seduce.
WERNER: Pentru ce, mă rog? JOHANNA: Pentru a-ţi reaminti că nimic nu-ţi aparţine. Nici
chiar nevasta ta. (Tatăl îşi freacă mîinile; după o pauză,
brusc.) Du-mă de aici! (Tăcere scurtă.) Te rog! (Wemerrîde,
ea devine dură şi rece.) Pentru ultima dată ţi-o cer să plecăm.
Pentru ultima dată, auzi? WERNER: Aud. N-ai să mă mai întrebi nimic? JOHANNA: Nu. WERNER: Aşadar, pot să fac ce vreau eu? (Semn din partea
Johannei, epuizată.) Foarte bine. (Pe Biblie.) Jur să mă con­formez ultimelor dorinţe ale tatălui meu. TATĂL: Vei rămîne aici? WERNER (cu mîna întinsă pe Biblie.): Pentru că mi-o ceri. Casa
asta este a mea, ca să trăiesc şi să mor în ea. (înclina capul.) TATĂL (se ridică şi se îndreaptă spre el cu stimă afectuoasă):
Bravo! (îi surîde; Werner, o clipă îmbufnat, sfîrşeşteprin a-i
surîde cu o umilă recunoştinţă.) JOHANNA (îi priveşte pe toţi): Iată, deci, ceea ce înseamnă un
consiliu de familie! (Pauză.) Werner, eu plec. Cu sau fără
tine, alege.
WERNER (fără a o privi): Fără. JOHANNA: Bine. (Tăcere scurtă.) îţi doresc să nu mă regreţi
prea mult. LENI: Noi o să te regretăm. Tata mai cu seamă. Cînd o să ne
părăseşti?
JOHANNA: încă nu ştiu. Cînd voi fi sigură că am pierdut partida. LENI: Nu eşti încă sigură? JOHANNA (cu un surîs): Ei bine, nu! încă nu!
Pauză.
LENI (crezînd c-a înţeles): Dacă poliţia intră aici, ne va aresta pe toţi trei pentru sechestrare. Dar pe mine mă vor acuza şi de omor pe deasupra.
JOHANNA (fără să se emoţioneze): Sînt eu omul care să anunţe poliţia? (Tatălui.) Dă-mi voie să mă retrag.
TATĂL: Noapte bună, copila mea. (Ea se înclină şi iese.)
Werner începe să rida.
WERNER (rîzînd): Ei bine… ei bine… (Se opreşte brusc. Se apropie de Tatăl, îl atinge timid şi-l priveşte cu o tandreţe neliniştită.) Eşti mulţumit?
TATĂL (dezgustat): Nu mă atinge. (Pauză.) Consiliul s-a termi­nat, du-te după nevasta ta.
Werner îl priveşte o secundă cu un fel de disperare. Apoi face stînga-mprejur şi iese.
Scena III
TATĂL, LENI
LENI: Nu crezi că eşti totuşi prea aspru?
TATĂL: Cu Werner? Dac-ar trebui aş fi tandru. Dar asprimea prinde mai bine.
LENI: Nu trebuie să-l scoţi din sărite.
TATĂL: Ei, aş!
LENI: Nevastă-sa îşi are planurile ei.
TATĂL: Ameninţări de teatru. Decepţia a trezit în ea actriţa şi actriţei i-a trebuit o ieşire.
LENI: Să te-audâ Dumnezeu… (Pauză.) Pe deseară, tată. (Aşteaptă să plece, el nu se urneşte.) Trebuie să trag obloanele şi pe urmă să mă ocup de Frăntz. (Cu insistenţă.) Pe deseară.
TATĂL (surîzînd): Mă duc, mă duc! (Pauză, cu un soi de timi­ditate.) El ştie ce-i cu mine?
LENI (mirată): Cine? A! Frânte! Ca să fiu sinceră, nu!
TATĂL: A! (Cu o ironie penibilă.) îl menajezi?
LENI: Pe el? Ar putea să te calce un tren… (Cu indiferenţă.) Ca să-ţi spun drept, am uitat să-i vorbesc despre asta.
TATĂL: Fă-ţi un nod la batistă.
LENI (luînd batista să-i facă nod): Uite!
TATĂL: N-ai să uiţi?
LENI: Nu, dar trebuie să se ivească o ocazie.
ţATĂL: Cînd se va ivi, nu uita sâ-l întrebi dacă poate să mă
primească. LENI (cu oboseală): Iarăşi! (Dură, dar fără mînie.) N-are să te
primească. De ce mă obligi să-ţi repet în fiecare zi ceea ce
ştii de treisprezece ani? TATĂL (violent): Ce să ştiu, tîrfă? Ce să ştiu? Că minţi aşa cum
respiri. Nu ştiu dacâ-i transmiţi scrisorile şi rugăminţile mele
şi mă-ntreb cîteodată dacă nu cumva l-ai convins că sînt
mort de zece ani.
LENI (ridicînd din umeri): Ce-ţi trece prin gînd? TATĂL: Vreau adevărul său o legătură în minciunile tăie. LENI (arătînd spre primul etaj): Adevărul, e acolo sus. Du-te sus
şi-l *ei găsi. Du-te! Hai, du-te odată! TATĂL (furia îi dispare, pare înfricoşat): Eşti nebună! LENI: întreabă-l: ai să te lămureşti o dată pentru totdeauna. TATĂL (acelaşi joc): Dar nu cunosc nici măcar… LENI: Semnalul. (Rîzînd.) Ba da, îl cunoşti. De o sută de ori te-am
prins spionîndu-mă. Auzeam paşii dumitale, îţi vedeam
umbra, nu spuneam nimic, dar mă stăpîneam să nu rid ca o
nebună. (Tatăl vrea să protesteze.) Sau m-am înşelat? Ei
bine, voi avea plăcerea să-ţi dezvălui eu însămi secretul. TATĂL (încet, contra voinţei lui): Nu! LENI: Bate de patru ori, pe urmă de cinci, pe urmă de două ori
cîte trei bătăi. Cine te opreşte? TATĂL: Pe cine-o să găsesc? (Pauză. Cu o voce surdă.) Dacă
m-ar alunga, n-aş putea să suport. LENI: îţi place mai degrabă să-ţi închipui câ-l opresc eu să cadă
în braţele dumitale. TATĂL (penibil): Trebuie să mă ierţi, Leni. Sînt adesea nedrept.
(îi mîngîie părul şi ea se crispează.) Părul tău e moale. (O
mîngîie mai distrat, ca şi cum s-ar gîndi la ceva.) Tu ai
influenţă asupra lui? LENI (cu orgoliu): Bineînţeles. TATĂL: Oare n-ai putea tu, încetul cu încetul, procedînd cu
îndemînare… Te rog să insişti, în special asupra acestui lucru
care este capital: prima mea vizită va fi şi cea din urmă. Nu voi sta decît o oră. Chiar şi mai puţin, dacă asta l-ar obosi. Dar mai ales spune-i că nu sînt grăbit. (Surizînd.) în sfirşit: nu sînt prea grăbit.
LENI: O singură întîlnire.
TATĂL: Una singură.
LENI: Una şi-apoi o să mori. La ce bun să-l mai vezi?
TATĂL: Numai aşa, ca să-l văd. (Ea rîde cu obrăznicie.) Şi ca să-mi iau rămas bun.
LENI: Şi ce s-ar schimba dacă ai şterge-o fără să dai nici un semn de viaţă?
TATĂL: Pentru mine s-ar schimba totul. Dacă-l văd, opresc socoteala şi fac adunarea.
LENI: Nici nu merită atîta oboseală. Adunarea se face de la sine.
TATĂL: Crezi tu asta? (Scurtă tăcere.) Trebuie să trag linia eu însumi. Altfel se destramă totul. (Cu un suris aproape timid.) La urma urmei, eu mi-am trăit viaţa, nu vreau s-o las să se irosească. (Pauză, aproape timid.) Ai să stai de vorbă cu el?
LENI (brutal): Pentru ce s-o fac? De treisprezece ani stau de pază şi am să-mi slăbesc vigilenţa tocmai acum, cînd mai sînt şase luni?
TATĂL: îl păzeşti împotriva mea?
LENI: împotriva tuturor acelora care vor sâ-l piardă.
TATĂL: Eu vreau sâ-l pierd pe Frantz?
LENI: Da.
TATĂL (violent): Ce, eşti nebună? (Se calmează cu o dorinţă arzătoare de a o convinge, aproapeimplorînd-o.) Ascultă, se poate ca părerile noastre să se deosebească asupra felului de a-i vrea binele. Dar nu cer să-l văd decît o singură dată: cum aş putea să-i fac rău, într-un timp atît de scurt, chiar dacă mi-ar veni s-o fac? (Leni rîde grosolan.) îţi dau cuvîntul meu…
LENI: Ţi l-am cerut? N-am nevoie de cadouri.
TATĂL: Atunci, să ne explicăm.
LENI: Von Gerlachii nu dau explicaţii.
TATĂL: îţi închipui că mă ai la mînă?
(acelaşi ton, acelaşi surîs): Te am puţin la mînă, nu?
fATĂL (grimasă ironică şi dispreţuitoare): Nu mai spune!
LENI: Care din noi doi, tată, are nevoie de celălalt?
TATĂL (încet): Care din noi doi, Leni, îl sperie pe celălalt?
LENI: Nu mă tem de tine. (Rîzînd.) Ce glumă proastă! (27 priveşte cu sfidare.) Ştii dumneata ce mă face invulnerabilă? Sînt fericită.
TATĂL: Tu, fericită? Ce ştii tu ce înseamnă fericirea?
LENI: Dar dumneata? Ce ştii despre asta?
TATĂL: Te văd: dacă ea ţi-a dat privirea asta, atunci ţi-a dat cel mai rafinat dintre chinuri.
LENI (aproape rătăcită): Bineînţeles! Cel mai rafinat, cel mai rafinat! Mă învîrtesc ! Dacă m-aş opri, m-aş sfărîma în mii de bucăţi. Asta înseamnă fericirea, fericirea nebună. (Tri­umfător şi cu răutate.) Eu îl văd pe Frantz! Am tot ce vreau. (Tatăl rîde încet. Ea se opreşte brusc şi-l priveşte fix.) Nu. Dumneata nu glumeşti niciodată. Bănuiesc că ai o carte mare în mînă. Bine. Dâ-o pe faţă!
TATĂL (cu bonomie): Imediat?
LENI (aspră): Imediat. La ce s-o mai păstrezi deoparte; ca s-o scoţi îl iveală tocmai cînd o să mă aştept mai puţin?
TATĂL (cu bonomie): Şi dacă nu vreau s-o arăt?
LENI: Am să te constrîng.
TATĂL: Cum?
LENI: Joc strîns. (Ia Biblia cu efort şi o pune pe masă.) Frantz nu te va primi. O jur. (întinde mîna.) Jur pe această Biblie că vei muri fără sâ-l vezi. (Pauză.) Asta-i. (Pauză.) Dă cărţile pe faţă.
TATĂL (liniştit): Ia te uită! N-ai mai rîs ca o smintită! (îi mîngt’e părul.) Cînd îţi mîngîi părul mă gîndesc la pămînt: pe dina­fară căptuşit cu mătase şi pe dinăuntru în clocot. (îşi freacă mîinile, cu un suris inocent şi blînd.) Te las, copila mea. (Iese.)
Scena IV LENI singură, pe urmă JOHANNA, pe urmă TATĂL
Leni rămîne cu ochii aţintiţi asupra uşii din fund, din stînga, pe
unde a ieşit Tatăl. Pe urmă îşi revine, se îndreaptă spre uşile cu
geamuri, la dreapta, şi le deschide, trage jaluzelele cele mari pe
care le închide, apoi închide din nou uşile cu geamuri. Camera
se cufundă în penumbră. Urcă încet scara care duce la primul
etaj şi bate la Frantz: patru bătăi, pe urmă cinci, pe urmă de
două ori cîte trei. în momentul în care bate cele două serii de
trei, uşa din dreapta din fund se deschide şi apare Johanna, fără
zgomot. Pîndeşte. Se aude zgomotul unui zăvor care se trage şi
al unei bare de fier care se ridică. Uşa de sus se deschide,
lăsînd să străbată deodată lumina electrică ce luminează camera
lui Frantz, dar acesta nu apare. Leni intră şi închide uşa. Se
aude trăgîndu-se bara de fier. Johanna intră în camera, se
apropie de o consolă şi bate de două ori cîte trei bătăi cu
arătătorul, pentru a şi le memora. E limpede că nu a auzit seria
de cinci şi de patru. Apoi reîncepe, în această clipă, toate luminile lustrei se aprind şi Johanna
îşi înăbuşe un ţipăt. Tatăl a apărut în stînga şi a întors comutatorul. Johanna îşi apără ochii cu manile şi antebraţul.
TATĂL: Cine-i acolo? (Johanna coboară mîna.) Johanna! (înaintînd spre ea.) Sînt dezolat. (E în mijlocul camerei.) în interogatoriile de la poliţie se îndreaptă proiectoarele puter­nice asupra inculpaţilor: ce-ai să gîndeşti despre mine, care-ţi
, trimit în ochi toată lumina asta?
JOHANNA: Gîndesc c-ar trebui s-o stingi.
TATĂL (nemişcat): Şi pe urmă?
JOHANNA: Şi pe urmă că nu eşti de la poliţie, dar că eşti gata să mă supui unui interogatoriu poliţienesc. (Tatăl surîde şi
lasă braţele în jos, într-o copleşire prefăcută. Repede.) Dum­neata nu intri niciodată în această cameră. Ce făceai atunci, dacă nu mă spionai?
ţATĂL: Dar, fetiţo, nici dumneata nu intri mai des aici. (Johanna nu răspunde.) Interogatoriul nu va avea loc. (Aprinde două lămpi cu abajur din muselină roz, se duce să stingă lustra.) Iată lumina trandafirie a jumătăţilor de adevăr. Te simţi bine aşa?
JOHANNA: Nu. îngăduie-mi să mă retrag.
TATĂL: îţi voi îngădui cînd vei auzi răspunsul meu.
JOHANNA: N-am întrebat nimic.
TATĂL: M-ai întrebat ce fac aici şi am să-ţi spun, deşi nu e cazul să fiu mîndru de asta. (Scurtă pauză.) De mulţi ani, aproape’ în fiecare zi, cînd sînt sigur că Leni n-o să dea peste mine, mă aşez în acest fotoliu şi aştept.
JOHANNA (interesată, fără voia ei): Ce?
TATĂL: Ca Frantz să se plimbe prin cameră şi să am norocul sâ-l aud umblînd. (Pauză.) Asta-i tot ce mi-au lăsat din fiul meu: „zgomotul a două tălpi pe podea”. (Pauză.) Noaptea mă scol, toată lumea doarme, ştiu că Frantz veghează. El şi cu mine suferim de aceleaşi insomnii. Este un fel de a fi împreună. Şi dumneata, Johanna? Pe cine pîndeşti?
JOHANNA: Nu pîndesc pe nimeni.
TATĂL: Atunci, e o întîmplare, cea mai mare dintre întîmplări. Şi cea mai fericită: doream să-ţi vorbesc între patru ochi. (Johanna se mînie. Repede.) Nu, nu, nu-i nici un secret, nu-i un secret, numai pentru Leni. Lui Werner o să-i spui tot. Chiar ţin să-i spui.
JOHANNA: în cazul ăsta n-ar fi mai simplu să-l chem şi pe el?
TATĂL: îţi cer două minute. Două minute şi o să mă duc să-l chem eu singur; dacă ai să mai ţii.
Surprinsă de ultima frază, Johanna se opreşte şi-l priveşte în faţă.
JOHANNA: Bine. Ce vrei?
TATĂL: Să vorbesc cu nora mea despre tînărul menaj Gerlach.
JOHANNA: Tînărul menaj Gerlach e la pămînt.
TATĂL: Ce vrei să spui?
JOHANNA: Nimic nou: dumneata l-ai sfărîmat.
TATĂL (dezolat): Doamne! înseamnă că sînt tare neîndemînatic. (Cu solicitudine.) Am impresia însă c-ai găsit mijlocul de împăcare. (Ea se duce repede în fundul scenei, la stingă.) Ce faci?
JOHANNA (aprinzînd toate luminile): Interogatoriul începe: aprind proiectoarele. (Vine să se aşeze din nou sub lustră.) Unde trebuie să mă aşez. Aici? Bine. Acum, sub lumina rece a adevărurilor întregi şi a minciunilor perfecte, declar că nu voi face mărturisiri pentru simplul motiv că nu am ce mărturisi. Sînt singură, fără putere şi complet conştientă de neputinţa mea. Voi pleca. îl voi aştepta pe Werner la Ham-burg. Dacă nu se întoarce… (Gest de descurajare.)
TATĂL (grav): Biata Johanna, nu ţi-am făcut decît rău. (Cu o voce schimbată, brusc confidenţial şi vesel.) Şi,.mai ales, să fii frumoasă.
JOHANNA: Poftim?
TATĂL (surîzînd): Spun: să fii frumoasă!
JOHANNA (aproape insultată, violent): Frumoasă!
TATĂL: Are sâ fie uşor.
JOHANNA (acelaşi joc): Frumoasă! Vorbeşti, cred, de ziua despărţirii; vă voi lăsa amintiri mai bune. ‘
TATĂL: Nu, Johanna: în ziua cînd te vei duce la Frantz. (Johanna rămîne surprinsă.) Cele două minute au trecut; trebuie să-l chem pe bărbatul dumitale? (Johanna face semn că nu.) Foarte bine: asta va fi o taina a noastră.
JOHANNA: îi voi spune lui Werner tot.
TATĂL: Cînd?
JOHANNA: Peste cîteva zile. Da, o sâ mă duc la Frantz al dumi­tale, o să mâ duc la tiranul ăsta domestic: mai bine sâ te adresezi direct lui Dumnezeu decît sfinţilor.
TATĂL (după un timp): Sînt mulţumit că-ţi încerci norocul.
începe să-şi frece mîinile, apoi şi le pune în buzunare.
JOHANNA: Dă-mi voie să mâ cam îndoiesc.
TATĂL: Şi pentru ce?
JOHANNA: Pentru că interesele noastre sînt opuse. Doresc ca Frantz să revină la o viaţă normală.
TATĂL: Şi eu doresc asta.
JOHANNA: Dumneata? Dacâ-şi scoate nasul afară, jundarmii îl arestează şi familia e dezonorată.
TATĂL (surizînd): Cred că nici nu bănuieşti cît de puternic sînt. Fiul meu să se ostenească numai să coboare: voi aranja ime­diat totul.
JOHANNA: Va fi cel mai bun mijloc de a-l face sâ dea fuga din nou la el în camera şi să se închidă acolo pentru totdeauna.
Tăcere. Tatăl îşi pleacă fruntea şi priveşte covorul.
TATĂL (cu voce surda): Există o şansă din zece ca să-ţi deschidă; una dintr-o sută să te asculte şi una dintr-o mie ca să-ţi răspundă. Dacă ai avea această a mia şansă…
JOHANNA: Ei bine?
TATĂL: Primeşti sâ-i spui c-am sâ mor curînd?
JOHANNA: Leni nu i-a…
TATĂL: Nu.
A ridicat capul. Johanna îl priveşte fix.
JOHANNA: Aşadar asta era? (îl priveşte întruna.) Dumneata nu minţi. (Pauză.) O şansă dintr-o mie. (O trec fiorii, dar îşi revine pe loc.) Va trebui să-l întreb şi dacă vrea sâ te primească?
TATĂL (vioi, speriat): Nu, nu! O înştiinţare, nimic altceva! Bătrînul trage să moară, fără comentarii. Ai promis!
JOHANNA (surizînd): Am jurat pe Biblie.
TATĂL: Mulţumesc. (O priveşte întruna şi mormăie printre dinţi, ca pentru a-şi explica comportarea, dar cu voce surdă, ce pare că se adresează lui însuşi.) Aş vrea să-l ajut. Azi nu încerca nimic. Leni va coborî tîrziu, şi fără îndoială că el va fi obosit.
JOHANNA: Mîine?
TATĂL: Da. Imediat după masă.
JOHANNA: Unde te găsesc dacă am nevoie…
TATĂL: N-o să mă găseşti. (Pauză.) Plec la Leipzig. (Pauză.) Dacă încercarea va da greş… (Face un gest.) O să mă întorc peste cîteva zile. Cînd vei fi cîştigat sau pierdut.
JOHANNA (neliniştită): Mă laşi singură? (îşi revine.) Şi de ce nu? (Pauză.) Ei bine, îţi urez drum bun. Iar dumneata să nu-mi urezi nimic, te rog.
TATĂL: Aşteaptă! (Cu un surîs de scuză, dar grav.) Mi-e teamă să nu te enervezi, copila mea. îţi repet însă că trebuie să fii frumoasă.
JOHANNA: Iarăşi!
TATĂL: Sînt treisprezece ani de cînd Frantz n-a văzut pe nimeni. Nici un suflet.
JOHANNA (ridicînd din umeri): în afară de Leni…
TATĂL: Leni nu-i un suflet. Şi mă-ntreb dac-o vede. (Pauză.) Are să deschidă uşa şi ce-o să se întîmple? Dac-o să-i fie frică? dacă se înfundă iar pentru totdeauna în singurătate?
JOHANNA: Ce importanţă are dacâ-mi fardez faţa?
TATĂL (încet): Iubea frumuseţea…
JOHANNA: Ce putea face cu ea? Acest fiu de industriaş?
TATĂL: Ţi-o va spune mîine.
JOHANNA: Absolut nimic. (Pauză.) Nu sînt frumoasă. E limpede?
TATĂL: Dacă dumneata nu eşti, atunci cine-i?
JOHANNA: Nimeni: nu există decît urîte fardate. Eu n-am să mă mai fardez.
TATĂL: Nici chiar pentru Werner?
JOHANNA: Nici chiar pentru Werner, da. Păstrează-ţi-l. (Pauză.) înţelegi sensul cuvintelor? Mă machiam şi deve­neam… o frumuseţe. Una de fiecare film. (Pauză.) Iartă-mă, e o idee fixă… Cum se atinge cineva de ea, îmi pierd capul.
TATĂL: Pe mine te rog să mă ierţi, copila mea.
JOHANNA: Lasă. N-aveai cum să ştii, sau poate c-o ştiai, n-are importanţă… Cred că eram drăguţă… Au venit să-mi spună că sînt frumoasă şi i-am crezut. Ştiam eu ce rost am pe
pămînt? Trebuie să-ţi justifici existenţa. Din păcate s-au înşelat. (Brusc.) Vapoare, asta justifică oare?
TATĂL: Nu.
JOHANNA: Bănuiam. (Pauză.) Frantz o să mă ia aşa cum sînt. Cu rochia asta şi cu figura asta… Orice femeie este întot­deauna destul de bună pentru orice bărbat.
Tăcere. Deasupra capetelor lor Frantz începe să umble.
Sînt paşi neregulaţi, cînd înceţi şi inegali, cînd repezi şi ritmici,
cînd trepidînd pe loc. Ea se uită la Tatăl cu nelinişte, ca şi cum
ar întreba: ,E Frantz?’.
TATĂL (răspunzînd privirii ei): Da.
JOHANNA: Şi dumneata stai nopţi întregi…
TATĂL (palid şi crispat): Da.
JOHANNA: Abandonez partida.
TATĂL: Crezi că e nebun?
JOHANNA: Nebun de legat.
TATĂL: Nu e nebunie.
JOHANNA (ridicînd din umeri): Atunci ce e?
TATĂL: Nenorocire.
JOHANNA: Cine poate fi mai nenorocit decît un nebun?
TATĂL: El.
JOHANNA (brutal): N-o să mă duc la Frantz.
TATĂL: Ba da, mîine, numaidecît după masă. (Pauză.) Nu avem
altă şansă, nici dumneata, nici el, nici eu. JOHANNA (întorcîndu-se spre scară, încet): Voi urca scara asta,
voi bate la uşa asta… (Pauză. Paşii au încetat.) Ei bine, am
să mă fac frumoasă. Că să mă apăr.
Tatăl îi surîde, frecîndu-şi manile. Cortina
îi aruncă clte o privire. Se simte că-l pîndeşte şi că aşteaptă sfîrşitul discursului.
Actul al doilea
Camera lui Frantz. O uşă la stingă, într-o nişă. (Dă pe un palier.) Un zăvor, o bară de fier, două uşi în fund, de fiecare parte a patului, una dă în baie, cealaltă în closet. Un pat enorm, dar fără cearşafuri şi fără saltea. O cuvertură împăturită pe somieră; o masă Ungă peretele din dreapta. Un singur scaun, în stînga o îngrămădire bizară de mobile stricate, de bibelouri deteriorate. Aceste resturi de mobilă stat ceea ce a rămas din vechiul mobilier. Pe peretele din fund un portret mare al lui Hitler. (La dreapta, deasupra patului.) Tot la dreapta nişte rafturi. Pe rafturi benzi de magnetofon. Pe pereţi pancarte. Text cu litere scrise de mînă: ,JSfu deranjaţi”, ,JEste interzis să-ţi fie frică”. Pe masă stridii, sticle de şampanie, cupe, o linie etc. Pe pereţi şi pe tavan pete de mucegai.
Scena I FRANTZ, LENI
Frantz e îmbrăcat într-o uniformă zdrenţuită de soldat. Pe
alocuri, prin rupturile stofei, se vede pielea. Stă la masă cu
spatele întors la Leni şi, pe trei sferturi, la public.
Pe masă stridii şi sticle de şampanie.
Leni, cu faţa la public, mătură, cu un şorţ alb pus peste rochie.
Lucrează liniştit, fără multă tragere de inimă şi fără grabă, ca o
gospodină de treabă; cu faţa lipsită de orice expresie, aproape
adormită, în timp ce Frantz vorbeşte. Din cînd în cînd
FRANTZ: Locuitori tăinuiţi ai tavanelor! Atenţie! Locuitori tăinuiţi ai tavanelor! Atenţie! Aţi fost minţiţi. Două miliarde de martori mincinoşi, două miliarde de mărturii mincinoase pe secundă! Ascultaţi plîngerea oamenilor: „Am fost trădaţi de actele noastre. De cuvintele noastre, de vieţile noastre ticăloase!” Decapode, depun mărturie că nu gîndeau ceea ce spuneau şi că nu făceau ceea ce voiau. Deci, cerem achitarea. Şi mai ales, nu condamnaţi pe baza unor mărtu­risiri, chiar semnate; pe atunci se spunea: „Acuzatul a mărturisit, deci este nevinovat”. Dragi ascultători, secolul meu a fost o vînzare la sold: lichidarea speciei umane a fost hotârîtă de sus. S-a început cu Germania — şi pînă la exter­minare, (îşi toarnă de băut.) Unul singur spune adevărul: Titanul zdrobit, martor ocular, secular, religios, laic, in se-cula seculorum. Eu. Omul a murit şi eu sînt martorul său. Secole, vă voi vorbi despre gustul veacului meu şi o să-i achitaţi pe acuzaţi. Puţin îmi pasă de fapte; le las martorilor mincinoşi; le las procesele ocazionale şi argumentele fun­damentale. Gustul ăsta stăruia atunci. Ne era gura amară de el. (Bea.) Şi ne îmbătăm ca să nu-l mai simţim. (Vistad.) Afurisit gust mai avea – nu? Hm? Ce zici? (Se ridică brusc, cu un fel de oroare.) O să mai vorbim noi de asta.
LENI (creând c-a terminat): Frantz, am să-ţi vorbesc.
FRANTZ (strigînd): Crabii să tacă!
LENI (voce naturală): Ascultâ-mâ: e grav.
FRANTZ (către Crabi): Aţi ales carapacea, bravo! Adio goli­ciune; dar de ce să rămîneţi cu ochii voştri? E tot ceea ce aveam noi mai urît. Cum? Pentru ce? (Se preface că aşteaptă. Se aude un declic. Tresare. Cu o voce schimbată, uscată, repezită şi răguşită.) Ce s-a întîmplat? (Se întoarce spre Leni şi o priveşte cu suspiciune şi severitate.)
LENI (liniştită): Banda! (Se apleacă, ia magnetofonul şi-l pune pe masă.) S-a terminat… (Apasă pe un buton, banda se
înfăşoară din nou, se aude vocea luiFrantz, de-a-ndăratelea.) Acum ai să m-asculţi. (Frantz cade greoi pe scaun şi-şi apasă mîna pe piept. Leni se întrerupe: întorcîndu-se spre el, îl vede crispat, părînd că suferă. Fără să se emoţioneze.) Ce-i?
FRANTZ: Ce vrei să fie?
LENI: Inima?
FRANTZ (îndurerat): Bate!
LENI: Ce vrei, şantajistule? Altă bandă?
FRANTZ (calmat subit): Mai ales asta nu. (Se scoală şi începe să rîdă.) Sînt mort. De oboseală, Leni: mort de oboseală. Dă la o parte asta. (Ea se duce să scoată banda.) Aşteaptă: vreau să m-ascult.
LENI: De la început?
FRANTZ: De unde vrei. (Leni dă drumul la aparat. Se aude vocea lui Frantz.) „Unul singur spune adevărul… etc.” (Frantz ascultă o clipă, figurai se crispează. Vorbeşte peste vocea înregistrată.) N-am vrut să spun asta. Dar cine vorbeşte? Nici un cuvînt nu-i adevărat. (Mai ascultă.) Nu mai pot suporta vocea asta. E moartă. Opreşte-o, pentru Dumnezeu: opreşte-o odată. Mă-nnebuneşte! (Leni, fără prea multă grabă, opreşte magnetofonul şi rulează din nou banda. Scrie un număr pe bandă şi se duce s-o aşeze Ungă celelalte. Frantz o priveşte. Are aerul descurajat.) Aşadar, iar trebuie s-o luăm de la început!
LENI: Ca întotdeauna.
FRANTZ: Ba nu, fac progrese. într-o zi, cuvintele îmi vor veni singure şi voi spune ceea ce vreau. Apoi, odihnă! (Pauză.) Tu crezi că asta există?
LENI: Ce?
FRANTZ: Odihna!
LENI: Nu.
FRANTZ: Tot aşa cred şi eu.
Scurtă tăcere.
LENI: Vrei să m-asculţi?
FRANTZ: Eh!
LENI: Mi-e frică!
FRANTZ (tresărind): Frică? (O priveşte cu nelinişte.) Am auzit
bine: frică? LENI: Da. FRANTZ (cu brutalitate): Atunci pleacă!
Ia o linie de pe masă şi cu vîrful ei izbeşte una din pancarte: „Este oprit să-ţi fie frică”.
LENI: Bine. Nu mai mi-e frică. (Pauză.) Ascultâ-mâ, te rog.
FRANTZ: Nu fac decît asta. Mă baţi întruna la cap. (Pauză.) Ei bine?
LENI: Nu ştiu exact ceea ce se pune la cale, dar…
FRANTZ: Se pune ceva la cale? Unde, la Washington? La Moscova?
LENI: Sub tălpile picioarelor tale.
FRANTZ: La parter? (Deodată, realizînd.) O să moară tata.
LENI: Cine vorbeşte de tata? O să ne înmormînteze pe toţi.
FRANTZ: Cu atît mai bine.
LENI: Cu atît mai bine?
FRANTZ: Cu atît mai bine, cu atît mai râu, puţin îmi pasă. Hai! Despre ce e vorba?
LENI: Eşti în pericol.
FRANTZ (cu convingere): Da. După moartea mea! Dacă seco­lele îmi pierd urma, mă ia dracu. Şi cine va salva Omul, Leni?
LENI: Cine-o vrea. Frantz, de ieri viaţa ta e în primejdie.
FRANTZ (cu indiferenţă): Ei bine, apărâ-mă: asta-i treaba ta.
LENI: Da, dacă mă ajuţi.
FRANTZ: N-am timp. (Cu iritare.) Eu scriu Istoria şi tu vii să-mi împuiezi capul cu poveştile tale.
LENI: Grozavă poveste ar fi dacă te-ar omorî.
FRANTZ: Da.
LENI: Dacă te omoară prea devreme?
FRANTZ (încruntind sprincenele): Prea devreme? (Pauză.) Cine vrea să mă omoare?
LENI: Ocupanţii.
FRANTZ: înţeleg. (Pauză.) Mi se şterge vocea şi se mistifică al treizecilea cu documente falsificate. (Pauză.) E vreun com­plice printre ei?
LENI: Cred că da.
FRANTZ: Cine?
LENI: Nu ştiu încă. Cred că e nevasta lui Werner.
FRANTZ: Cocoşată?
LENI: Da. îşi bagă nasul peste tot.
FRANTZ: Dă-i şoricioaicâ!
LENI: E bănuitoare.
FRANTZ: Ce de încurcături! (Neliniştit.) îmi trebuie zece ani.
LENI: Dă-mi zece minute.
FRANTZ: Mă plictiseşti.
Se duce la peretele din fund şi atinge cu degetele benzile din raft.
LENI: Dacă ţi le-ar fura?
FRANTZ (se întoarce brusc): Ce?
LENI: Benzile.
FRANTZ: Eşti nebună.
LENI (sec): Presupune că ar veni în lipsa mea – sau mai bine: după ce m-ar omorî?
FRANTZ: Ei bine? N-am să deschid. (Amuzat.) Vor să te omoare şi pe tine?
LENI: Se gîndesc şi la asta. Ce te-ai face tu fără mine? (Frânt, nu răspunde.) Ai muri de foame.
FRANTZ: Nici n-o să am timp să-mi fie foame. O să mor, scurt. Eu, eu vorbesc. Cît despre moarte are grijă trupul meu; nici n-o să-mi dau seama; voi continua să vorbesc. (Pauză.) E şi un lucru bun în asta; acela că nu-mi vei închide tu ochii. Sparg uşa şi peste ce dau? Peste cadavrul Germaniei asasi­nate. (Rîzînd.) Voi puţi ca o remuşcare.

LENI: Nu vor sparge absolut nimic. Vor bate, vei fi încă în viaţă
şi le vei deschide.
FRANTZ (cu stupoare amuzată): Eu? LENI: Tu. (Pauză.) Cunosc semnalul. FRANTZ: N-au de unde să-l cunoască. LENI: De cînd tot spionează, îţi închipui şi tu că l-au reperat.
Uite, tata, sînt sigură că-l ştie. FRANTZ: Ah! (Pauză.) E şi el de partea lor? LENI: Cine ştie? (Pauză.) îţi spun că le vei deschide. FRANTZ: Apoi? LENI: Vor lua benzile.
Frantz deschide un sertar al mesei, scoate un revolver de soldat şii-l arată lui Leni, surîzînd.
FRANTZ: Şi asta?
LENI: Nu le vor lua cu forţa. Te vor convinge să le dai. (Frantz
izbucneşte în rîs.) Frantz, te implor, să schimbăm semnalul.
(Frantz încetează să rîdă. O priveşte cu un aer prefăcut şi
hărţuit.) Ei bine? FRANTZ: Nu. (Inventează, pe măsură ce vorbeşte, motivele.de
refuz.) Toate lucrurile se înlănţuie. Istoria este o vorbă sfîntâ;
dacă schimbi o virgulă, nu mai rămîne nimic. LENI: Perfect. Să nu ne atingem de Istorie. Le vei face cadou
benzile şi magnetofonul pe deasupra.
Frantz se îndreaptă spre benzi şi le priveşte cu un aer hărţuit.
FRANTZ (la început ezitînd şi sfîşiat): Benzile… Benzile… (Pauză. Se gîndeşte, apoi cu un gest brusc al braţului sting le dă jos de pe raft pe podea.) Iată ce fac cu ele! (Vorbeşte cu un fel de exaltare, ca şi cum i-ar încredinţa lui Leni un secret important. Dar de fapt inventează pe moment ceea ce spune.) închipuie-ţi că nu era decît o precauţie. Pentru cazul în care al treizecilea nu ar fi descoperit geamul.
LENI: Un geam? Iată ceva nou. De asta nu mi-ai vorbit niciodată.
FRANTZ: Nu spun tot, surioară. (îşi freacă mîinile cu un aer încîntat, ca şi Tatăl în primul tablou.) închipuie-ţi un geam negru. Mai fin decît eterul. Ultrasensibil. Pînâ şi o adiere s-ar întipări pe el. Cea mai slabă adiere. Toată Istoria e gra­vată pe acest geam de la începutul veacurilor pînâ la cel în care ne aflăm. (îşi pocneşte degetele.)
LENI: Şi unde-i?
FRANTZ: Geamul? Peste tot. Aici. E partea cealaltă a zilei. Au să născocească nişte aparate ca să-l facă să vibreze; totul va reînvia. Cum? (Brusc halucinat.) Toate actele noastre. (îşi reia tonul brutal şi inspirat.) îţi spun, cinema: Crabii în cerc privesc Roma care arde şi pe Nero care dansează. (Uitîndu-se la fotografia MHitler.) Te vor vedea, tătucule. Pentru că şi tu ai dansat, nu-i aşa? Ai dansat şi tu. (Izbeşte cu piciorul în benzi.) Pe foc! Pe foc! Ce dracu să fac cu astea? Scapâ-mâ de ele. (Brusc.) Ce făceai la 6 decembrie ’44, la ora douăzeci şi treizeci? (Leni dă din umeri.) Nu mai ştii? Ei o ştiu: ei ţi-au dat pe faţă toată viaţa, Leni; iar eu descopăr adevărul acesta oribil: noi trăim supravegheaţi.
LENI: Noi?
FRANTZ (cu faţa la public): Tu, eu, toţi aceşti morţi: oamenii. (Rîde.) Stai dreaptă. Te priveşte lumea. (întunecat, lui însuşi.) Nimeni nu-i singur. (Leni rîde sec.) Grăbeşte-te să rîzi, sărmană Leni. Al treizecilea va veni ca un hoţ. O manetă care se învîrte. Noaptea care vibrează; tu vei sări în mijlocul lor.
LENI: Vie?
FRANTZ: Moartă de o mie de ani.
LENI (cu indiferenţă): Ah!
FRANTZ: Moartă şi înviată: geamul va reda totul, chiar şi gîndurile noastre. Ce? (Pauză. Cu o nelinişte despre care nu se poate şti dacă este sinceră sau prefăcută.) Şi dacă vom fi deja acolo?
LENI: Unde?
FRANTZ: în secolul al treizecilea. Eşti sigură că această come­die se joacă pentru prima dată? Oare sîntem fiinţe vii sau
reconstituite? (Rîde.) Stai dreaptă. Dacă Decapozii ne privesc, fii sigură că ne găsesc tare uriţi.
LENI: Ce ştii tu?
FRANTZ: Crabilor le plac numai crabii; e foarte natural.
LENI: Şi dacă ar fi oameni?
FRANTZ: în secolul al treizecilea? Dacă rămîne un om, o să fie păstrat într-un muzeu… Nu cumva crezi c-o să mai păstreze sistemul nostru nervos?
LENI: Şi astfel se vor naşte Crabii?
FRANTZ (foarte sec): Da. (Pauză.) Vor avea alte corpuri, deci alte idei. Care? Care? îţi dai tu seama de importanţa sarcinii mele şi de excepţionala ei greutate? Vă apăr în faţa unor magistraţi pe care nu am plăcerea să-i cunosc. Treabă de orbi: tu scapi o vorbă aici la nimereală şi ea se rostogoleşte din veac în veac. Ce are să însemne ea acolo sus? Ştii tu că mi se întîmplă să spun alb, cînd vreau sâ-i fac să înţeleagă negrul (Deodată se prăbuşeşte pe scaun.) Doamne!
LENI: Ce mai e?
FRANTZ (copleşit): Geamul!
LENI: Ce-i cu el?
FRANTZ: Totul e în contact direct cu el, acum. Va trebui să ne supraveghem întruna. Numai geamul îmi mai lipsea! (Cu violenţă.) Să explic! Să justific! Nici o clipă de răgaz: Bărbaţi, femei, călăi încolţiţi, victime nemiloase, sînt mar­tirul vostru.
LENI: Dacă ei văd totul, ce nevoia mai au de comentariile tale?!
FRANTZ (rizînd): Ha! Dar sînt Crabi, Leni: ei nu înţeleg nimic. (îşi şterge fruntea cu batista, priveşte batista şi o aruncă cu necaz pe masă.) Apă sărată.
LENI: Tu la ce te aşteptai?
FRANTZ (ridicînd din umeri): La sudoare de sînge. Am cîştigat-o. (Se ridică, vioi şi cu o veselie falsă.) Ascultă comanda la mine, Leni! Te utilizez pe fir direct. O încercare pentru voce. Vorbeşte tare şi pronunţă clar. (Foarte tare.) Depune mărturie în faţa magistraţilor că Crucificaţii Democraţiei nu vor să ne îngăduie să ridicăm iar pereţii
caselor noastre. (Le/21 tace, iritată.) Hai, dacă mi te supui, te voi asculta.
LENI (cu privirea în plafon): Depun mărturie că totul se dărîmă.
FRANTZ: Mai tare!
LENI: Totul se dărîmă.
FANTZ: Din Miinchen ce-a mai rămas?
LENI: Cîteva cărămizi.
FRANTZ: Din Hamburg?
LENI: Un „no man’s land”.
FRANTZ: Ultimii germani unde sînt?
LENI: în pivniţe.
FRANTZ (uitîndu-se în plafon): Ei bine! Voi ceilalţi, puteţi să vă închipuiţi una ca asta? După treisprezece ani! Iarba acoperă străzile, maşinile noastre sînt îngropate sub volbură. (Prefăcîndu-se că ascultă.) O pedeapsă? Ce prostie! Nici o concurenţă în Europa, iată principiul şi doctrina. Spune, din întreprinderea noastră ce-a rămas?
LENI: Două şantiere.
FRANTZ: Două! înainte de război aveam o sută! (îşi freacă mlinile. LuiLeni, cu voce naturală.) Destul pentru astăzi. Vocea e slabă, dar dacă o forţezi, merge. (Pauză.) Vorbeşte acum. Ce spuneai? (Pauză.) Vor să m-atace prin moral?
LENI: Da.
FRANTZ: Manevră falsă: moralul este de oţel.
LENI: Bietul meu Frantz! Are să facă din tine tot ce-o să vrea.
FRANTZ: Cine?
LENI: Trimisul ocupanţilor.
FRANTZ: Ha! Ha!
LENI: O să bată, tu vei deschide şi ştii ce-o să-ţi spună?
FRANTZ: Puţin îmi pasă!
LENI: O să-ţi spună: îţi închipui că eşti martor, cînd colo tu eşti acuzatul. (Scurtă tăcere.) Ce vei răspunde?
FRANTZ: Te dau afară! Te-au plătit. Tu încerci să mă demoralizezi.
LENI: Ce vei răspunde, Frantz? Ce vei răspunde? De doispre­zece ani te prosternezi în faţa acestui viitor tribunal şi-i
recunoşti toate drepturile. De ce l-ai recunoaşte şi pe acela de a te condamna?
FRANTZ (strigînd): Pentru că sînt martor al apărării.
LENI: Cine te-a ales?
FRANTZ: Istoria.
LENI: S-a mai întîmplat ca un om să se creadă ales de ea — nu-i aşa- şi apoi să fie chemat vecinul lui.
FRANTZ: Asta nu mi se va întîmpla mie. Veţi fi achitaţi cu toţii. Chiar şi tu: asta va fi răzbunarea mea. Voi face ca Istoria să treacă printr-o gaură de şoarece! (Se opreşte, neliniştit.) Ssst! Stau la pîndă. Mă stîrneşti, mă stîrneşti şi pînâ la urmă mă înfurii. (Plafonului.) Iertaţi-mă, dragi ascultători: cuvintele mele mi-au trădat gîndurile.
LENI (violentă şi ironică): Priviţi-l pe omul cu moral de oţel! (Dispreţuitoare.) Toată vremea nu faci decît să te scuzi.
FRANTZ: Aş vrea să te văd pe tine în locul meu. Astă-seară au să scrişnească.
LENI: Crabii scrîşnesc?
FRANTZ: Aceştia, da. E foarte neplăcut. (Plafonului.) Dragi ascultători, vă rog să luaţi notă de rectificarea mea…
LENI (izbucnind): Destul! Destul! Trimite-i la dracu’!
FRANTZ: Ce, ai înnebunit?
LENI: Respinge tribunalul lor, te rog, e singura ta slăbiciune. Spune-le: „Nu sînteţi judecătorii mei!” Şi nu-ţi va mai fi teamă de nimeni. Nici în lumea asta, nici în cealaltă.
FRANTZ (violent): Pleacă! (Ia două scoici şi le freacă una de alta.)
LENI: N-am terminat curăţenia.
FRANTZ: Foarte bine: urc la cel de al treizecilea. (Se ridică, tot cu spatele la ea, şi întoarce pancarta pe care scrie: ,JSfu deranjaţi”: acum se poate citi pe verso: „Absent pînă mane la prînz”. Se aşază la loc şi începe iar să frece scoicile una de alta.) Mă priveşti! Simt că mă arde-n ceafă. îţi interzic să mă priveşti! Dacă rămîi, vezi-ţi de treabă. (Leni nu se mişcă.) Lasă-ţi odată privirea-n jos!
LENI: Am să mi-o las dacă vorbeşti cu mine.
FRANTZ: Ai să mă înnebuneşti! înnebuneşti! înnebuneşti!
LENI (un ris scurt, fără veselie): Ai vrea tu!
FRANTZ: Vrei să mă priveşti? Priveşte-mă! (Se ridică, pas de
defilare german.) Un, doi! Un, doi! LENI: Stai!
FRANTZ: Un, doi! Un, doi! LENI: Stai, te rog!
FRANTZ: Ei asta-i, puicuţo, nu cumva ţi-e frică de-un soldat? LENI: Mi-e teamă c-am să te dispreţuiesc.
îşi deznoadă şorţul, îl aruncă pe pat şi vrea să plece. Frantz se opreşte brusc.
FRANTZ: Leni! (Ea e la uşă. Cu o duioşie puţin încurcată.) Nu mă lăsa singur!
LENI (se întoarce, cu patimă): Vrei să rămîn?
FRANTZ (cu acelaşi ton): Am nevoie de tine, Leni.
LENI (vine spre el cu o figură tulburată): Dragul meu! (Se apropie de el, ridică o mină şovăitoare, îi mîngîie faţa.)
FRANTZ (se lasă mîngîiat o clipă, apoi sare într-o parte): înapoi! Cît mai înapoi! Şi mai ales fără emoţie.
LENI (surîzînd): Puritanule!
FRANTZ: Puritan? (Pauză.) Crezi? (Se apropie de ea şi-i mîngîie umerii şi gîtul. Ea îl lasă, tulburată.) Puritanii nu ştiu să mîngîie. (Frantz îi mîngîie pieptul, ea se cutremură şi închide ochii.) Eu ştiu. (Leni se lipeşte de el. Brusc, Frantz se degajează.) Pleacă! Mi-e silă de tine!
LENI (face un pas înapoi. Cu un calm de gheaţă): Nu întot­deauna!
FRANTZ: întotdeauna! întotdeauna! Din prima zi!
LENI: în genunchi! Ce aştepţi pentru a le cere iertare?
FRANTZ: Iertare, pentru ce? Nu s-a-ntîmplat nimic!
LENI: Nici ieri?
FRANTZ: Nimic, ţi-am spus! Absolut nimic!
LENI: Nimic, afară de un incest.
FRANTZ: Exagerezi întotdeauna!
LENI: Nu eşti tu fratele meu?
FRANTZ: Ba da, ba da.
LENI: Nu te-ai culcat cu mine?
FRANTZ: Aşa de puţin!…
LENI: Chiar de n-ai fi făcut-o decît o dată… Ţi-e atît de frică de cuvinte?
FRANTZ (ridicînddin umeri): Cuvinte! (Pauză.) Dacă ar trebui să găsesc cuvinte pentru toate mişeliile stîrvului ăstuia! (Rîde.) Şi vrei să spui că fac dragoste cu tine? Oh! surioară! Eşti aici, te strâng în braţe, specia se culcă cu specia, cum face în fiecare noapte pe pămîntul ăsta de un miliard de ori. (Plafonului.) Dar ţin să declar că niciodată Frantz, fiul cel mare al Gerlachilor, n-a dorit-o pe Leni, sora sa cea mică.
LENI: Laşule! (Plafonului.) Locuitori tăinuiţi ai tavanelor, mar­torul secolului este un martor mincinos. Eu, Leni, soră inces­tuoasă, îl iubesc pe Frantz cu dragoste adevărată, şi-l iubesc pentru că e fratele meu. Oricît de neînsemnat ar fi senti­mentul vostru de familie, tot ne veţi condamna fără drept de apel, dar puţin îmi pasă. (Lui Frantz.) Biată fiinţă rătăcită, iată cum trebuie să le vorbeşti. (Crabilor.) Mă doreşte fără să mă iubească, crapă de ruşine, se culcă cu mine pe întuneric… Şi pe urmă? Eu sînt cea mai tare. Am vrut să-l am şi-l am.
FRANTZ (Crabilor): E nebună. (Le face un semn cu ochiul.) Am să vă explic. Cînd vom fi singuri.
LENI: îţi interzic! Voi muri, sînt deja moartă, şi-ţi interzic să-mi pledezi cauza. N-am decît un singur judecător; pe mine, şi eu mă achit. O, martor al apărării, mărturiseşte în faţa ta însuţi. Vei fi invulnerabil, dacă vei îndrăzni să declari: „Am făcut ceea ce am vrut şi vreau ceea ce am făcut!”
FRANTZ (cu faţa împietrită brusc, cu o înfăţişare rece, rea şi ameninţătoare; cu o voce dură şi neîncrezătoare): Ce-am făcut, Leni?
LENI (cu un strigăt): Frantz! Au să te condamne dacă nu te aperi.
FRANTZ: Leni, ce-am făcut?
LENI (neliniştită şi cedînd terenul): Ei bine… ţi-am spus-o… FRANTZ: Incestul? Nu, Leni, nu de incest vorbeai. (Pauză.) Ce-am făcut?
Lungă tăcere: se privesc. Leni îşi întoarce cea dintîi privirea.
LENI: Bine. Am pierdut: uită. Am să te apăr fără ajutorul tău:
m-am obişnuit. FRANTZ: Ieşi! (Pauză.) Dacă nu asculţi, voi face greva tăcerii.
Ştii că mă poate ţine două luni. LENI: Ştiu. (Pauză.) Eu nu pot. (Se duce pînă la uşă, ridică bara,
trage zăvorul.) Deseară îţi voi aduce masa. FRANTZ: Inutil; nu voi deschide. LENI: Treaba ta. Datoria mea este să ţi-o aduc. (Frantz nu
răspunde. Ieşind, către Crabi.) Dacă nu-mi deschide, noapte
bună, drăguţilor! (închide uşa.)
Scena II FRANTZ, singur
Se întoarce, aşteaptă o clipă, se duce să lase bara de fier şi
trage zăvorul. Figura îi rămîne crispată în timpul acestei
operaţii. Cum se simte la adăpost, se destinde. Are aerul sigi
aproape bine dispus; dar, începînd din acest moment, pare
nebun de-a binelea. Cuvintele lui se adresează Crabilor, tot
timpul scenei. Nu-i un monolog, ci un dialog cu personaje
nevăzute.
FRANTZ: Martor suspect. Să fie întrebat în prezenţa mea şi după indicaţiile mele. (Pauză. Are aerul liniştit, obosit, prea blînd.) Aşa-i? Obositoare! Asta, da: mai degrabă obositoare. Dar ce lumină! (Cască.) Principala ei îndeletnicire este să mă ţină treaz. (Cască.) De douăzeci de ani e miez de noapte în secolul nostru. Nu-i tocmai uşor să ţii ochii deschişi la miezul nopţii. Nu, nu: simple toropeli. Care mă apucă atunci
cînd sînt singur. (Toropeala cîştigă teren.) Nu trebuia s-o-alung. (Se clatină, se ridică brusc, cu pas milltăresc pînă la masă. Ia scoicile şi bombardează potretul lui Hitler, strigînd.) Sieg! Heil! Sieg! Heil! Sieg! (Ia poziţie de drepţi, pocnind din călcîie.) Fiihrer, sînt soldat. Dacă adorm e grav, foarte grav; părăsirea postului. îţi jur să rămîn treaz. Trimiteţi farurile, voi de-acolo! Lumină mare: în plină faţă, în fundul ochilor, asta trezeşte. (Aşteaptă.) Porcilor! (Se duce spre scaun. Cu o voce moale şi împăcată.) Ei bine, am să stau puţin… (Se aşază, dă din cap, clipeşte din ochi.) Trandafiri… Oh! ce drăguţ… (Se ridică atît de brusc, încît răstoarnă scaunul.) Trandafiri? Şi dacă voi lua buchetul, au să-mi facă figura cu Carnavalul. (Crabilor.) Un Carnaval neruşinat. Ajutor, prieteni, ştiu prea multe, vor să m-arunce în prăpastie, e Ispita cea mare! (Se duce pînă la noptieră, ia dintr-un tub cîteva pastile şi le înghite, sfărîmîndu-le între dinţi.) Pfui! Dragi ascultători, vă rog să luaţi notă de noul meu cod: De Profundis Clamavi, D.P.C. Toţi la posturi! Scrîşniţi! Scrîşniţi! Dacă nu m-ascultaţi, adorm. (Toarnă şampania într-un pahar, bea, varsă parte din lichid pe vestonul militar, lasă să-i cadă braţul de-a lungul corpului. Ţine cupa cu vîrful degetelor.) Şi în timpul ăsta, secolul goneşte nebun… Mi-au băgat bumbac în cap. Ceaţă. E alb. (Ochii-i clipesc.) Se lasă peste cîmpuri… asta-i protejează. Se tîrăsc. Astă-seară va fi sînge. (împuşcături îndepărtate, rumoare, galopuri. Se cufundă în somn, ochii săi sînt închişi. Feldwebelul Hermann deschide o uşă din fund şi înaintează către Frantz, care se întoarce spre public cu ochii închişi. Salut. Poziţie de drepţi.)
Scena III FRANTZ, FELDWEBELUL HERMANN
FRANTZ (cu o voce cleioasă şi fără să deschidă ochii): Partizani? FELDWEBELUL: Vreo douăzeci.
FRANTZ: Morţi?
FELDWEBELUL: Doi răniţi.
FRANTZ: La noi?
FELDWEBELUL: La ei. I-am pus în şopron.
FRANTZ: îmi cunoşti ordinele. Du-te!
Feldwebelul îl priveşte pe Frantz cu un aer şovăielnic şi furios. FELDWEBELUL: Bine, domnule locotenent.
Salută, face stînga-mprejur şi iese pe uşa din fund, închizînd-o
după el. Tăcere. Capul lui Frantz cade pe piept. Scoate un urlet
teribil şi se trezeşte.
Scena IV FRANTZ, singur
Se trezeşte brusc şi priveşte publicul cu un aer rătăcit.
FRANTZ: Nu! Heinrich! Heinrich! Ţi-am spus: nu! (Se ridică cu greu, ia o linie de pe masă şi se loveşte peste degetele mîinii stingi. Ca o lecţie învăţată.) Bineînţeles că da! (Lovi­turi de linie.) Iau totul asupra mea. Ce spunea ea? (Reluînd cuvintele lui Leni despre el.) Fac ceea ce vreau, vreau ceea ce fac. (Hărţuit.) Şedinţa din 20 mai 3059. Frantz von Ger-lach, locotenent. Nu aruncaţi secolul meu în gunoi. Nu fără a mă fi ascultat. Răul, domnilor magistraţi. Răul era unicul material. Era prelucrat în rafinăriile noastre. Binele era pro­dusul finit. Rezultatul: Binele ieşea rău. Şi să nu credeţi cumva că Răul ieşea bine. (Surîde cu un aer blajin. Capul i se apleacă.) Ce-i? (Strigînd.) Toropeală? Nici vorbă! Ramolisment. Vor să mă doboare pe la cap. Luaţi seama la voi, judecătorilor: dacă mă ramolesc, secolul meu se prăbuşeşte. Turmei secolelor îi lipseşte o oaie rîioasâ. Ce va spune al patruzecilea, Artropozilor, dacă al douăzecilea s-a

± v-n ▼ ti /
rătăcit? (Pauză.) Nici o salvare? Nici un ajutor? Facâ-se voia ta. (Se duce în faţa scenei şi dă să se aşeze.) Ah! Nu trebuia s-o alung. (Bate cineva la uşă. Ascultă şi se îndreaptă. Este semnalul convenit. Strigăt de bucurie.) Leni! (Fuge la uşă, ridică bara, trage zăvorul cu gesturi ferme şi decise. E com­plet trezit. Deschide uşa.) Intră repede! (Face un pas înapoi pentru a o lăsa să intre.)
Scena V FRANTZ, JOHANNA
Johanna apare în prag, foarte frumoasă, machiată, într-o rochie de seară. Frantz face un pas înapoi.
FRANTZ (cu un strigăt răguşit): Ha! (Dă înapoi.) Ce-nseamnă asta? (Johanna vrea să-i răspundă. El o opreşte.) Nici un cuvînt! (Se dă înapoi şi se aşază. O priveşte lung, aşezat călare pe scaun; are aerul fascinat. Face un semn de aprobare şi spune cu o voce reţinută.) Da. (Scurtă tăcere.) Ea va intra… (Johanna face ce spune el şi pe măsură ce spune.) …şi eu voi rămîne singur. (Crabilor.) Mulţumesc, prieteni! Aveam mare nevoie de ajutorul vostru. (Cu un fel de extaz.) Ea o să tacă, nu va fi decît o absenţă: am să mă uit la ea!
JOHANNA (a părut fascinată şi ea. Dar şi-a revenit. Vorbeşte surîzînd, pentru a-şi domina teama): Cu toate astea, trebuie să-ţi vorbesc.
FRANTZ (se îndepărtează de ea dînd înapoi încet şi fără a o părăsi din ochi): Nu! (Loveşte în masă.) Ştiam c-o să strice totul. (Pauză.) Acum este cineva. La mine. Dispari. (Ea rămîne nemişcată.) Am să pun să te alunge ca pe-o tîrfâ.
JOHANNA: Pe cine-o să pui?
FRANTZ (strigînd): Pe Leni! (Pauză.) Cap îngust şi lucid, ai găsit punctul slab: sînt singur. (Se întoarce brusc. Pauză.) Cine eşti dumneata?
JOHANNA: Nevasta lui Wemer.
FRANTZ: Nevasta lui Werner? (Se ridică şi o priveşte.) Nevasta lui Wemer? (O priveşte cu stupoare.) Cine te-a trimis?
JOHANNA: Nimeni.
FRANTZ: De unde cunoşti semnalul?
JOHANNA: De la Leni.
FRANTZ (rîzînd sec): De la Leni! Nu mai spune!
JOHANNA: Ea bătea. Eu am… surprins-o şi am numărat bătăile.
FRANTZ: Mi-a spus că-ţi bagi nasul peste tot. (Pauză.) Ei bine, Doamnă, cît pe-aci să mă omori. (Ea ride.) Rîzi! Rîzi! Puteam să cad jos de spaimă. Ce-ai fi făcut? Mi se interzic vizitele – din cauza inimii. Acest organ ar fi cedat foarte sigur fără o circumstanţă neprevăzută: întîmplarea a vrut să fii frumoasă. Oh! un moment: s-a terminat acum. Te-am socotit drept Dumnezeu ştie ce… poate drept o vedenie. Profită de această eroare salvatoare şi dispari înainte de-a comite o crimă!
JOHANNA: Nu.
FRANTZ (strigînd): Am să… (Vine spre ea ameninţător şi se opreşte. Cade din nou pe scaun. îşi ia pulsul.) O sută patruzeci, pe puţin. Dar du-te dracului odată, fir-ar să fie, vezi că sînt gata să crap!
JOHANNA: Ar fi soluţia cea mai bună.
FRANTZ: Cum? (Ridică mîna de pe piept şi se uită la Johanna cu surprindere.) Avea dreptate: eşti plătită! (Se ridică şi merge cu uşurinţă.) N-au să mă dea gata aşa de repede. încet! încet! (Revine brusc spre ea.) Cea mai bună soluţie? Pentru cine? Pentru toţi martorii mincinoşi de pe pămînt?
JOHANNA: Pentru Werner şi pentru mine.
Ea îl priveşte.
FRANTZ (aiurit): Vă incomodez? JOHANNA: Ne tiranizezi. FRANTZ: Nici nu te cunosc. JOHANNA: îl cunoşti pe Werner. FRANTZ: I-am uitat pînâ şi trăsăturile.
JOHANNA: Sîntem reţinuţi aici cu forţa. în numele dumitale.
FRANTZ: De cine?
JOHANNA: De tata şi de Leni.
FRANTZ (amuzat): Vă bat, v-au pus în lanţuri?
JOHANNA: Nu.
FRANTZ: Atunci?
JOHANNA: Şantaj.
FRANTZ: Asta da. De asta sînt buni. (Rîs sec. Revine la mirarea dinainte.) în numele meu? Şi ce vor?
JOHANNA: Să ne păstreze în rezervă: vom prelua schimbul în caz de accident.
FRANTZ (înveselit): Soţul dumitale îmi va face supa şi dum­neata îmi vei mătura camera? Dumneata ştii să cîrpeşti?
JOHANNA (arătînd uniforma în zdrenţe): Lucrul cu acul nu pare a însemna cine ştie ce.
FRANTZ: Te înşeli! Sînt găuri vechi, întărite. Dacă sora mea n-ar fi avut degete de zînâ… (Brusc serios.) Nici un schimb: du-l pe Werner la dracu’ şi să nu te mai văd! (Se duce spre scaunul său. în momentul cînd vrea să se aşeze, se întoarce.) Eşti încă aici?
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Nu m-ai înţeles: îţi redau libertatea. –
JOHANNA: Nu-mi redai absolut nimic.
FRANTZ: îţi spun că eşti liberă.
JOHANNA: Vorbe! Vînt!
FRANTZ: Vrei fapte?
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Ei bine? Ce facem?
JOHANNA: Cel mai bine ar fi să te omori.
FRANTZ: Iar! (Rîs.) Nici gînd de-aşa ceva. Fără mofturi.
JOHANNA (Pauză.): Atunci, ajută-ne.
FRANTZ (indignat): Cum?
JOHANNA (cu căldură): Trebuie să ne ajuţi, Frantz! (Pauză.)
FRANTZ: Nu. (Pauză.) Nu fac parte din acest secol. Voi mîntui toată lumea deodată, dar nu ajut pe nimeni în particular. (Umblă agitat.) Vă interzic să mă amestecaţi în socotelile
voastre. Sînt un bolnav, înţelegi? Se folosesc de asta pentru a mă face să fiu o povară abjectă pentru toţi şi ar trebui să-ţi fie ruşine, dumitale, care eşti tînără şi sănătoasă, să chemi un infirm, un asuprit, în ajutorul dumitale. (Pauză.) Sînt plăpînd, Doamnă, şi liniştea mea e mai presus de orice. Din ordin medical. Chiar de te-ar sugruma cineva sub ochii mei, tot n-aş ridica un deget. (Cu complezenţă.) Ţi-e silă de mine?
JOHANNA: Cumplit!
FRANTZ (frecîndu-şi mîinile): Perfect!
JOHANNA: Dar nu într-atît încît să plec.
FRANTZ: Bine. (Ia revolverul şi o ţinteşte.) Număr pînă la trei. (Ea suiîde.) Un! (Pauză.) Doi! (Pauză.) Pfui! Nu mai e nimeni. Dispărută. (Crabilor.) Ce linişte! Tace. Asta-i totul, camarazi: „Fii frumoasă şi taci din gură”. Se întipăreşte şi ea pe geamul vostru? Ei, nu! Ce să se întipărească? Nimic nu s-â schimbat; nimic nu s-a întîmplat. Camera a primit golul ca o lovitură de coasă, asta-i totul. Golul, un diamant care nu taie nici un geam, absenţa, Frumuseţea. N-o să vedeţi nimic, biete Crustacee. Aţi luat ochii de la noi pentru a cer­ceta ceea ce există. Dar noi, pe vremea oamenilor, cu aceiaşi ochi, ni se întîmpla să vedem şi ceea ce nu există.
JOHANNA (liniştită): Tata e pe moarte.
Tăcere. Frantz aruncă revolverul şi se ridică brusc.
FRANTZ: N-ai noroc şi pace! Adineaori îmi spunea Leni că e zdravăn ca un stejar.
JOHANNA: Minte.
FRANTZ (cu siguranţă): Pe toată lumea, în afară de mine: aşa-i jocul. (Brusc.) Du-te şi ascunde-te, ar trebui să mori de ruşine. Un şiretlic atît de grosolan şi atît de repede dat pe faţă! Ce? De două ori frumoasă în mai puţin de o oră, şi nu profiţi măcar de această şansă neaşteptată! Eşti dintr-o speţă de rînd, tînăra mea cumnată, şi nu mă mai mir că Werner te-a luat de nevastă.
îi întoarce spatele, se aşază, loveşte două scoici una de alta. Faţa aspră şi pierdută. O ignorează pe Johanna.
JOHANNA (pentru prima dată încurcată): Frantz! (Tăcere.) …Peste şase luni va muri! (Tăcere: învingîndu-şi frica, se apropie de el, îi atinge umărul. Nici o reacţie. Mîna-i cade, îl priveşte în tăcere.) Ai dreptate, n-am ştiut să profit de şansa mea. Adio! (Vrea să iasă.)
FRANTZ (brusc): Aşteaptă! (Ea se întoarce, încet. El stă cu spatele la ea.) Tabletele sînt acolo, în tub. Pe noptieră. Dâ-mi-le! «
JOHANNA (merge spre noptieră): Benzedrină: astea? (El aproabă din cap. Ea-i aruncă tubul şi el îl prinde din zbor.) De ce iei benzedrină?
FRANTZ: Că să te suport. (Ia patru tablete.)
JOHANNA: Patru odată?
FRANTZ: Şi încă patru adineaori, fac opt. (Bea.) Vor să-mi ia viaţa, Doamnă, o ştiu: eşti unealta unui ucigaş. E momentul să cugeti cum trebuie, nu? Şi strîns. (Ia o ultimă pastilă.) Era ceaţă… (Degetul pe frunte.) …aici. Pun în loc un soare. (Beă. Face un efort violent asupra lui însuşi şi se întoarce. Figură sigură şi dură.) Rochia asta, bijuteriile astea, lanţurile astea de aur, cine te-a sfătuit să le pui? Să le pui astăzi! Tata te trimite, nu?
JOHANNA: Nu.
FRANTZ: Dar te-a sfătuit. (Ea vrea să vorbească.) Inutil! îl cunosc, e ca şi cum l-aş fi făcut eu. Şi, mai bine zis, nu ştiu bine care dintre noi doi l-a făcut pe celălalt. Cînd vreau să prevăd intrigă pe care-o urzeşte, îmi spăl bine creierul şi-apoi mă arunc în gol: primele gînduri care se nasc sînt ale lui. Ştii pentru ce? Pentru că m-a creat după chipul lui, numai de n-o fi devenit el imaginea celui pe care l-a creat. (Rîde.) Nu înţelegi nimic? (Măturînd totul cu un gest.) Sînt jocuri de oglinzi. (Imitîndu-şi tatăl.) „Şi în special să fii fru­moasă!” Parcă-l aud. Bătrînul ăsta smintit iubeşte fru­museţea: aşadar ştie că nu pun nimic mai presus de ea. Afară
de propria mea nebunie. Eşti amanta lui? (Ea neagă din cap.)
Asta înseamnă că a îmbătrînit! Atunci complicea lui? JOHANNA: Pînă acum eram adversara lui. FRANTZ: O răsturnare de alianţe? Adoră asta. (Brusc serios.)
Şase luni?
JOHANNA: Nici o zi peste. FRANTZ: Inima? JOHANNA: Gîtul. FRANTZ: Cancer? (Afirmaţie a Johannei.) Treizeci de trabucuri
pe zi! Imbecilul! (Pauză.) Cancer? Atunci, o să se omoare.
(Pauză. Se ridică, ia scoicile şi bombardează portretul lui
Hitler.) Se va omorî, bătrîne Fiihrer, se va omorî! (Pauză.
Johanna îl priveşte.) Ce este? JOHANNA: Nimic. (Pauză.) îl iubeşti? FRANTZ: Aşa cum mă iubesc şi pe mine şi nu atît cît holera. Ce
vrea? O audienţă? JOHANNA: Nu. FRANTZ: Cu atît mai bine pentru el. (Strigînd.) Puţin îmi pasă
că trăieşte! Puţin îmi pasă c-o să plesnească! Iată ce-a făcut
din mine!
Ia tubul cu comprimate şi vrea sâ-i deşurubeze capacul.
JOHANNA (încet): Dâ-mi tubul.
FRANTZ: De ce te amesteci dumneata?
JOHANNA (întinzînd mîna): Dă-mi-l.
FRANTZ: Trebuie să mă droghez: detest să mi se schimbe obi­ceiurile. (Ea continuă să stea cu mîna întinsă.) Ţi-l dau, dar să nu-mi mai vorbeşti de povestea asta idioată. De acord? (Johanna face un semn vag, care poate li luat drept o învoire.) Bine. (El îi dă tubul.) Eu am să uit totul. Imediat. Uit ceea ce vreau: e o forţă, nu? (Pauză.) Iată. Requiescat in pace (Pauză.) Ei bine? Vorbeşte-mi!
JOHANNA: De cine? Despre ce?
FRANTZ: De toate, afară de familie. De dumneata.
JOHANNA: N-am nimic de spus.
FRANTZ: Eu hotărăsc aici. (El o priveşte atent.) O capcană frumoasă, iată ce eşti. (O priveşte cu de-amănuntul.) Atît de
frumoasă, că e ceva nefiresc în dumneata. (Pauză.) Actriţă,
nu?
JOHANNA: Am fost. FRANTZ: Şi pe urmă? JOHANNA: M-am măritat cu Werner. FRANTZ: N-ai avut succes în carieră? JOHANNA: Nu prea. FRANTZ: Figurantă? Starletă? JOHANNA (cu un gest care reneagă trecutul): Ban! FRANTZ: Stea? JOHANNA: Cum vrei. FRANTZ (admiratie ironică): Stea! Şi n-ai avut succes? Ce
voiai?
JOHANNA: Ce poţi să vrei? Totul. FRANTZ (încet): Totul, da. Nimic altceva. Totul sau nimic.
(Rîzînd.) Asta se termină prost, nu? JOHANNA: Totdeauna. FRANTZ: Şi Werner? El vrea totul? JOHANNA: Nu. FRANTZ: Pentru ce l-ai luat? JOHANNA: Pentru că-l iubeam. FRANTZ (încet): Ba nu. JOHANNA (îndîrjită): Cum? FRANTZ: Cei care vor tot… JOHANNA (acelaşi joc): Ce-i cu ei? FRANTZ: Nu pot să iubească. JOHANNA: Nu mai vreau nimic. FRANTZ: Afară de fericirea lui, sper! JOHANNA: Afară de asta. (Pauză.) Ajută-ne! FRANTZ: Ce aşteptaţi de la mine? JOHANNA: Să reînvii.
FRANTZ: Nu zău! (Rîzînd.) Adineaori îmi propuneai sinuciderea. JOHANNA: Ori una, ori alta. FRANTZ (cu un rinjet răutăcios): Toate se luminează! (Pauză.)
Sînt învinuit de asasinat şi numai moartea mea civilă a pus
capăt urmăririlor. Dumneata ştiai asta, nu-i aşa?
JOHANNA: O ştiam.
FRANTZ: Şi vrei ca eu să reînviez?
JOHANNA: Da.
FRANTZ: înţeleg. (Pauză.) Dacă nu poate fi omorît cumnatul, atunci îl ţii sub zăvor. (Ea dă din umeri.) Trebuie să aştept poliţia aici, sau să mă predau?
JOHANNA (agasată): N-ai să mergi la închisoare.
FRANTZ: Nu?
JOHANNA: Bineînţeles că nu.
FRANTZ: Atunci, înseamnă c-o să aranjeze el lucrurile. (Johanna face semn de aprobare.) Deci, tot nu se descura­jează? (Cu o ironie plină de ură.) Ce n-a făcut pentru mine, bietul om! (Face un gest pentru a arătă camera şi pe el.) Şi iată rezultatul! (Cu violenţă.) Duceţi-vă cu toţii la dracu!
JOHANNA (decepţionată, copleşită): Oh! Frantz! Eşti un laş!
FRANTZ (ridicîndu-se cu violenţă): Ce? (îşi revine. Cu un cinism studiat.) Ei bine, da! Şi pe urmă?
JOHANNA: Şi astea? (ti atinge, cu vîrful degetelor, decoraţiile.)
FRANTZ: Astea? (Smulge o medalie, ia foiţa de staniol de pe ea. E de ciocolată; o mănîncă.) Oh! Le-am cîştigat pe toate, sînt ale mele, am dreptul să le mânînc. Eroismul, mă pricep bine la asta. Dar eroii… în sfîrşit, ştii ce înseamnă.
JOHANNA: Nu.
FRANTZ: Ei bine, sînt de toate felurile: jandarmi şi hoţi, mili­tari şi civili – puţini civili – laşi şi chiar oameni curajoşi: un bîlci. O singură trăsătură comună: decoraţiile. Eu sînt un erou laş şi-mi port decoraţiile de ciocolată: e mai decent. Vrei şi dumneata una? Nu ezita: am peste o sută în sertare.
JOHANNA: Cu plăcere.
Frantz smulge una şi i-o întinde, ea o ia şi-o mănîncă.
FRANTZ (brusc, cu violenţă): Nu! JOHANNA: Poftim?
FRANTZ: N-o să mă las judecat de soţia fratelui meu mai mic. (Cu tărie.) Nu sînt un laş, doamnă, şi închisoarea nu mă
sperie: trăiesc doar în ea. Dumneata n-ai rezista nici trei zile
cu regimul la care sînt eu ţinut.
JOHANNA: Asta nu dovedeşte nimic. Dumneata l-ai ales. FRANTZ: Eu? Biata mea prietenă, eu n-aleg niciodată! Eu sînt
ales. Cu nouă luni înainte de naştere mi s-au ales numele,
slujba, caracterul şi soarta. îţi spun eu că regimul acesta de
celulă mi-este impus şi ar trebui să înţelegi că nu m-aş
supune la aşa ceva fără un motiv capital. JOHANNA: Care? FRANTZ (face un pas înapoi. Scurtă tăcere.): Ochii dumitale
strălucesc. Nu, Doamnă, nu voi face mărturisiri. JOHANNA: Eşti silit să le faci, Frantz: ori motivele dumitale
vor fi valabile, ori nevasta fratelui dumitale mai mic te va
judeca fără drept de apel.
Johanna s-a apropiat de el şi vrea să-i rupă o medalie.
FRANTZ: Dumneata eşti moartea? Nu, ia mai bine crucile: e
ciocolată elveţiană. JOHANNA (luînd o cruce): Mulţumesc. (Se îndepărtează puţin
de el.) Moartea? Semăn cu ea? FRANTZ: Uneori.
JOHANNA (aruncă o privire în oglindă): Mă uimeşti. Cînd? FRANTZ: Cînd eşti frumoasă. (Pauză.) Le serveşti de unealtă,
doamnă. Au făcut în aşa fel, încît să-mi ceri socoteală. Şi
dacă ţi-o dau, îmi risc viaţa. (Pauză.) S-o ia dracu: îmi asum
toate riscurile, dă-i drumul!
JOHANNA (după un timp): Pentru ce te ascunzi aici? FRANTZ: Mai întîi că nu mă ascund. Dacă aş fi vrut să scap de
urmăriri, aş fi plecat de mult în Argentina. (Arătind peretele.)
Era aici o fereastră. Dădea spre fostul nostru parc. JOHANNA: Fostul! FRANTZ: Da. (Se privesc o clipă. El reia.) Am pus s-o zidească.
(Pauză.) Se întîmplâ ceva. Afară. Ceva ce nu pot să văd. JOHANNA: Ce?
t jean-r aw
FRANTZ (o priveşte sfidător): Asasinarea Germaniei. (Frantz o pliveşte întruna, jumătate implorînd, jumătate ameninţător, ca pentru a o împiedica să vorbească; au atins zona pericu­loasă.) Taci: i-am văzut ruinele.
JOHANNA: Cînd?
FRANTZ: La întoarcerea mea din Rusia.
JOHANNA: Sînt paisprezece ani de atunci.
FRANTZ: Da.
JOHANNA: Şi crezi că nu s-a schimbat nimic?
FRANTZ: Ştiu că e din ce în ce mai rău, şi asta cu fiecare ceas.
JOHANNA: Leni te informează despre astea?
FRANTZ: Da.
JOHANNA: Citeşti ziarele?
FRANTZ: Le citeşte ea pentru mine. Oraşele rase, maşinile sfărîmate, industria distrusă, creşterea vertiginoasă a şoma­jului şi a tuberculozei. Scăderea verticală a naşterilor, nimic nu-mi scapă. Sora mea copiază toate statisticile. (Arătînd sertarul mesei.) Sînt aranjate în acest sertar; cel mai frumos asasinat din Istorie, am toate dovezile. In douăzeci de ani, cel puţin, în cincizeci de ani, cel mult, ultimul german va fi mort. Să nu crezi că mă plîng, sîntem învinşi, ne sugrumă, e perfect. Dar poate vei înţelege că n-am chef să asist la acest măcel. N-am să fac circuitul turistic al catedralelor distruse şi al fabricilor incendiate, nici să vizitez familiile înghesuite claie peste grămada în pivniţe, n-am să vagabondez în mijlocul infirmilor, al sclavilor, al trădătorilor şi al tîrfelor. Presupun că eşti obişnuită cu acest spectacol, dar ţi-o spun sincer, eu nu l-aş putea suporta. Şi laşii, în ochii mei, sînt cei care pot să-l suporte. Trebuia să cîştigăm acest război, prin toate mijloacele. Da, da, prin toate mijloacele, sau să dispărem. Crede-mă c-aş fi avut curajul necesar să-mi zbor creierii. Dar dacă poporul german acceptă această agonie abjectă care i se impune, am decis să păstrez o gură pentru a striga nu. (Se enervează brusc.) Nu! Sîntem nevinovati-‘ (Strigînd.) Nu! (Tăcere.) Asta-i.
JOHANNA (încet; nu ştie ce să hotărască): Abjecta agonie care
i se impune…
FRANTZ (fără a o părăsi din ochi): Am spus: asta-i, asta-i tot. JOHANNA (distrată): Ei, da, asta-i, asta-i tot. (Pauză.) Numai
pentru acest motiv te-ai închis? FRANTZ: Da, numai pentru acest motiv. (Tăcere, ea se
gîndeşte.) Ce e? Termină-ţi lucrul. Te-am speriat? JOHANNA: Da.
FRANTZ: Pentru ce, suflet blajin? JOHANNA: Pentru că ţi-e frică. FRANTZ: De dumneata? JOHANNA: De ceea ce am să-ţi spun. (Pauză.) Aş fi vrut să nu
ştiu ceea ce ştiu. FRANTZ (dominîndu-şi groaza şi sfidarea): Ce ştii? (Ea ezită,
se măsoară din priviri.) Ce? Ce ştii? (Ea nu răspunde.
Tăcere. Se privesc: le e frică. Bate cineva la uşă: cinci, patru,
şi de două ori cîte trei lovituri. Frantz suride vag. Se ridică,
se duce să deschidă una din uşile din fund. Se întrevede o
baie. Cu voce înecată.) Numai o clipă. JOHANNA (cu voce scăzută): N-o să mă ascund. FRANTZ (cu un deget pe buze): Ssst! (Cu voce joasă.) Dacă
faci pe grozava, pierzi avantajul micii dumitale combinaţii.
Ea ezită, apoi se decide să intre în baie. Bătăile continuă.
Scena VI FRANTZ, LENI
Leni aduce o tavă.
LENI (uimită): Nu te-ai zăvorit? FRANTZ: Nu. LENI: Pentru ce?
FRANTZ (sec): Mă interoghezi? (Repede.) Dâ-mi tava şi râmîi aici.
îi ia tava din mină şi se duce s-o pună pe masă.
LENI (aiurită): Ce te-a apucat?
FRANTZ: E foarte grea. (Se întoarce şi o priveşte.) îmi reproşezi bunele mele intenţii?
LENI: Nu, dar mi-e frică. Atunci cînd devii bun, m-aştept la ce-i mai râu.
FRANTZ (rizînd): Ha! Ha! (Ea intră şi închide uşa în urma ei.) Nu ţi-airi spus să intri. (Pauză. Ia o aripă de pasăre şi o mănîncă.) Ei bine, să-mi iău masa. Pe mîine.
LENI: Aşteaptă. Vreau să-ţi cer iertare. Eu sînt de vină că ne-am certat.
FRANTZ (cu gura plină): Certat?
LENI: Da, adineaori.
FRANTZ (vag): Ah da! Adineaori… (Vesel.) Ei bine, iată! Te iert.
LENI: Ţi-am spus că mi-e frică să nu te dispreţuiesc; nu-i adevărat.
FRANTZ: Perfect! Perfect! Totul este perfect. (Mănîncă.)
LENI: Crabii tăi, îi accept, mă supun tribunalului lor. Vrei să le-o spun? (Crabilor.) Crustacee, mă închin vouă.
FRANTZ: Ce te-a apucat?
LENI: Nu ştiu. (Pauză.) Şi pe urmă, voiam să-ţi mai spun şi asta. Am nevoie să exişti, tu, urmaşul numelui nostru, singurul ale cărui mîngîieri mă tulbură fără să mă umilească. (Pauză.) Nu valorez nimic, dar m-am născut Gerlach şi asta, înseamnă: nebună din orgoliu – şi nu pot face dragoste decît cu un Gerlach. Incestul e legea mea, e destinul meu. (Rîde.) într-un cuvînt, e felul meu de a strînge legăturile de familie.
FRANTZ (poruncitor): Destul. Pe mîine psihologia. (Le/22 tre­sare, neîncrederea ei revine, şi-l observă.) Ne-am împăcat, îţi dau cuvîntul meu. (Pauză.) Spune-mi, cocoşată…
LENI (luată prin surprindere): Care cocoşată?
FRANTZ: Nevasta lui Werner, E drăguţă măcar?
LENI: Comună.
UIN AL1VNA ♦ 429
FRANTZ: înţeleg. (Pauză. Serios.) Mulţumesc, surioară. Ai făcut ce-ai putut. Tot ce-ai putut. (O conduce pînă la uşă, ea se lasă, dar rămîne neliniştită.) N-am fost un bolnav prea comod, aşa-i? Adio!
LENI (încercînd să rida): Ce solemnitate! Doar te voi revedea mîine, ştii bine.
FRANTZ (încet, aproape tandru): O sper din tot sufletul.
A deschis uşa, se pleacă şi o sărută pe frunte. Ea îşi ridică fruntea, îl sărută brusc pe gură şi iese.
Scena VII FRANTZ, singur
închide uşa, pune zăvorul, scoate batista şi-şi şterge buzele. Revine la masă.
FRANTZ: Nu vă lăsaţi înşelaţi, prieteni: Leni nu poate să mintă. (Arătînd baia.) Mincinoasa e acolo! am s-o dau de gol. Nu vă fie teamă: cunosc eu multe şmecherii pentru asta. Veţi asista astâ-seară la demascarea unui martor mincinos. (îşi dă seama că mlinile-i tremură. Face un efort violent asupra lui însuşi, fără să le slăbească din ochi.) Haideţi, micuţelor, potoliţi-vă odată! Uşor! Uşor! (Mîinile-i încetează, puţin cîte puţin, să mai tremure. Aruncă o privire în oglindă. îşi trage vestonul şi-şi aranjează centironul. S-a schimbat. Pentru prima dată de la începutul tabloului, are deplină stăpînire de sine. Se duce la uşa bău, o deschide şi se înclină.) La lucru, doamnă!
Johanna intră, el închide uşa şi o urmează, dur, la pîndă. De-a lungul scenei care va urma, Frantz caută vizibil s-o domine.
Scena VIII FRANTZ, JOHANNA
Frantz a închis uşa, se aşază în faţa Johannei. Ea a făcut un pas spre uşa de la intrare şi se opreşte.
FRANTZ: Nu te mişca. Leni e încă în salon.
JOHANNA: Ce face?
FRANTZ: Ordine. (Johanna face încă un pas.) Ah! tocurile astea ale dumitale! (Bate uşor în uşă pentru a imita zgomotul tocurilor femeieşti. Frantz vorbeşte fără a o părăsi pe Johanna din ochi. Se simte că îşi dă seama de risc şi că vor­bele lui sînt calculate.) Voiai să pleci şi totuşi voiai să-mi destăinuieşti ceva.
JOHANNA (stingherită de cînd a ieşit din baie): Nu! Nu!
FRANTZ: Da? (Pauză.) Foarte rău. (Pauză.) N-ai să-mi spui nimic?
JOHANNA: N-am nimic de spus.
FRANTZ (se ridică brusc) Nu, draga mea cumnată, ar fi prea simplu. Ai vrut să mă eliberezi, te-ai răzgîndit, pe urmă pleci, aşa, lăsînd în urmă îndoieli subtile care-au să-mi otrăvească viaţa. Cu mine nu merge aşa! (Se duce la masă, ia două cupe şi o sticlă. Toarnă şampanie în cupe.) Germa­nia? Se ridică? înotăm în prosperitate?
JOHANNA (exasperată): Germania…
FRANTZ (foarte repede şi astupîndu-şi urechile): Inutil, inutil. Nu te cred. (Johanna îl priveşte, ridică din umeri şi tace. El umblă dezinvolt şi plin de siguranţă.) în concluzie, a dat greş.
JOHANNA: Ce?
FRANTZ: Tentativa dumitale.
JOHANNA: Da. (Pauză, voce surdă.) Trebuia să te vindec sau să te omor.
FRANTZ: Ei da. (Amabil.) Să te gîndeşti la altceva. (Pauză.) Mie mi-ai oferit plăcerea de-a te privi şi ţin să-ţi mulţumesc pentru generozitatea dumitale.
JOHANNA: Nu sînt generoasă.
FRANTZ: Cum numeşti strădania pe care ai depus-o? Şi oste­neala din faţa oglinzii? Ţi-a luat mai multe ore. Ce de pregătiri pentru un singur om!
JOHANNA: Fac asta în fiecare seară.
FRANTZ: Pentru Werner?
JOHANNA: Pentru Werner şi cîteodată pentru prietenii lui.
FRANTZ (dă din cap, surîzînd): Nu.
JOHANNA: Umblu ca vai de lume prin cameră? Nu mă îngrijesc?
FRANTZ: Nici asta. (încetează s-o privească, întoarce ochii spre perete şi-o descrie aşa cum şi-o imaginează.) Te ţii dreaptă, foarte dreaptă, pentru a sta cu capul deasupra apei. Cu părul lins, cu buzele nefardate, nici un pic de pudră. Werner are dreptul la îngrijire, la tandreţe; la surîsuri, niciodată, dum­neata nu mai surîzi.
JOHANNA (surîzînd): Vizionarule!
FRANTZ: Sechestraţii dispun de facultăţi speciale care le îngăduie să se recunoască între ei.
JOHANNA: După cît se pare, nu se văd prea des între ei.
FRANTZ: Ei bine, vezi şi dumneata că asta se-ntîmplă cîteodată.
JOHANNA: Mă recunoşti?
FRANTZ: Ne recunoaştem.
JOHANNA: Sînt o sechestrată? (Se ridică, se priveşte în oglindă şi se întoarce, foarte frumoasă, provocatoare pentru prima dată.) N-aş fi crezut-o. (Se duce spre el.)
FRANTZ (repede): Tocurile!
JOHANNA (îşi scoate pantofii, surîzînd, şi-i aruncă unul după altul în portretul lui Uitler. Aproape de Frantz.) Am văzut-o pe fata unui client de-al lui Werner: pusă în lanţuri, avea treizeci şi cinci de kilograme şi era plină de păduchi. îi semăn?
FRANTZ: Ca o soră. Voia totul, presupun: asta înseamnă să
pierzi la sigur. Ea a pierdut tot şi s-a închis în cameră pentru
a da impresia că refuză totul. JOHANNA (agasată): O să mai vorbeşti mult de mine? (Face un
pas înapoi şi arată podeaua.) Cred că Leni a plecat din salon. FRANTZ: Nu încă.
JOHANNA (Se uită la ceas): Werner o să se întoarcă. E ora opt. FRANTZ (violent): Nu. (Ea îl priveşte surprinsă.) Aici nu există
oră: Veşnicia. (Se calmează.) Răbdare, vei fi liberă imediat.
Pauză.
JOHANNA (amestec de bravadă şi curiozitate): Şi-atunci? Mâ
sechestrez? FRANTZ: Da. JOHANNA: Din orgoliu? FRANTZ: Sigur că da! JOHANNA: Ce-ţi lipseşte? FRANTZ: Nu erai destul de frumoasă. JOHANNA (surizînd): Linguşitorule! FRANTZ: Spun ceea ce gîndeşti. JOHANNA: Şi dumneata? Ce gîndeşti dumneata? FRANTZ: Despre mine? JOHANNA: Nu, despre mine. FRANTZ: Că nu eşti în toate minţile. JOHANNA: Nebună? FRANTZ: De legat. JOHANNA: Despre ce-mi tot vorbeşti acolo? Despre povestea
dumitale sau a mea? FRANTZ: Despre a noastră. JOHANNA: Ce te-a făcut să-ţi ieşi din minţi? FRANTZ: Parcă poţi să ştii ce? Golul. (Pauză.) Să spunem,
mărirea… (Rlde.) Ea mă stăpînea, dar eu n-o posedam. JOHANNA: Asta-i!
FRANTZ: Te spionai singură, nu? încercai să te cunoşti? (Johanna face un semn de încuviinţare.) Te-ai văzut acum aşa cum eşti?
JOHANNA: Nici gînd! (Se priveşte în oglindă, fără îngăduinţă.) Vedeam asta. (îşi arată imaginea în oglindă. Pauză.) Mâ duceam prin cinematografele de cartier. Cînd actriţa Johanna Thies apărea pe ecran, auzeam o mică rumoare. Erau emoţionaţi, fiecare de emoţia celuilalt. Priveam…
FRANTZ: Şi pe urmă?
JOHANNA: Pe urmă nimic. N-am văzut niciodată ce vedeau ei. (Pauză.) Şi dumneata?
FRANTZ: Ei bine, am făcut ca şi dumneata. M-am ratat. M-au decorat în faţa armatei întregi. Wemer te găseşte frumoasă?
JOHANNA: Sper că nu. Un singur om, gîndeşte-te! Ce impor­tanţă poate avea?
FRANTZ (încet): Eu te găsesc frumoasă.
JOHANNA: Cu atît mai bine pentru dumneata. Dar nu mai vorbi de asta. Nimeni, m-auzi, nimeni, de cînd publicul m-a respins… (Se calmează puţin şirîde.) Te socoteşti cît un corp de armată.
FRANTZ: De ce nu? (O priveşte întruna.) Trebuie să mă crezi, e norocul dumitale dacă mă crezi, mâ transform într-o mulţime fără număr.
JOHANNA (rîzînd nervos): E un tîrg: „Intră în nebunia mea şi intru şi eu în nebunia dumitale”.
FRANTZ: De ce nu? Nu mai ai nimic de pierdut. Cît despre nebunia mea, e mult de cînd ai intrat în ea. (Arătînd uşa de la intrare.) Cînd ţi-am deschis uşa, nu pe mine m-ai văzut, ci o imagine în fundul ochilor mei.
JOHANNA: Pentru că sînt goi.
FRANTZ: Tocmai pentru asta.
JOHANNA: Nici nu-mi mai amintesc ce era, fotografia unei stele de cinema moartă. Totul a dispărut cînd ai vorbit.
FRANTZ: Dumneata ai vorbit mai întîi.
JOHANNA: Nu mai puteam îndura tăcerea aceea. Trebuia ruptă.
■^
FRANTZ: Să rupi farmecul.
JOHANNA: în tot cazul, se terminase definitiv. (Pauză.) Ce te-a apucat? (Rîde nervos.) Ai crede că-i obiectivul aparatului de filmat. Destul. Eşti mort.
FRANTZ: Pentru a te servi. Moartea e oglinda morţii. Măreţia mea reflectă frumuseţea dumitale.
JOHANNA: Eu voiam să le plac celor vii.
FRANTZ: Maselor sleite de oboseală care visează la moarte? Le-ai arătat figura pură şi liniştită a Odihnei Veşnice. Cine­matografele sînt nişte cimitire, dragă prietenă. Cum te numeşti?
JOHANNA: Johanna.
FRANTZ: Johanna, nu te doresc, nu te iubesc. Sînt martorul dumitale şi cel al tuturor oamenilor. Depun mărturie în faţa secolelor şi spun: eşti frumoasă.
JOHANNA (ca fascinată): Da.
El bate violent In masă.
FRANTZ (cu o voce dură): Mărturiseşte că ai minţit. Spune că
Germania e pe moarte. JOHANNA (tresare aproape dureros. Se trezeşte): Ah! (O trec
fiorii. Figura i se crispează, devine, pentru o clipă, aproape
urîtă.) Ai stricat totul. FRANTZ: Tot. Am tulburat imaginea. (Brusc.) Şi dumneata
voiai să mă readuci la viaţă? Ai sparge oglinda pentru nimic.
Să ne-nchipuim că aş veni iar printre voi, să mămnc supa în
familie, iar dumneata să te duci la Hamburg cu Werner al
dumitale. Unde am ajunge? JOHANNA (şi-a revenit, surizînd): La Hamburg. FRANTZ: N-o să mai fii niciodată frumoasă acolo. JOHANNA: Nu, niciodată. FRANTZ: Aici, vei fi mereu. JOHANNA: Da, dacă voi veni în fiecare zi. FRANTZ: Vei veni.
JOHANNA: O să deschizi uşa?
FRANTZ: O s-o deschid.
JOHANNA (imitîndu-l pe Frantz): Şi unde vom ajunge?
FRANTZ: Aici, în Veşnicie.
JOHANNA (surîzînd): într-un delir în doi. (Se gîndeşte. Vraja a dispărut, se simte că revine la proiectele ei iniţiale.) Bine, voi reveni.
FRANTZ: Mîine?
JOHANNA: Poate mîine!
FRANTZ (încet; Johanna tace): Spune că Germania e pe moarte! Spune… Dacă nu, oglinda se va face cioburi. (Se enervează, mîinile încep să-i tremure.) Spune-o. Spune-o odată!
JOHANNA (încet): Un delir în doi! Fie. (Pauză.) Germania e pe moarte!
FRANTZ: E adevărat?
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Sîntem sugrumaţi?
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Bine. (Ciuleşte urechea.) A plecat. (Se duce să ia pantofii Johannei, îngenunchează în faţa ei şi-o încalţă. Ea se ridică. Se ridică şi el şi se înclină, bătînd din călcîie.) Pe mîine. (Johanna se ducepînă aproape de uşă, el o urmează, trage zăvorul, deschide uşa. Ea-i face semn din cap şi îi surîde uşor. Vrea să plece, o opreşte.) Aşteaptă! (Ea se întoarce, el o priveşte cu o neîncredere bruscă.) Cine a cîştigat?
JOHANNA: Ce să cîştige?
FRANTZ: Prima manşă.
JOHANNA: Ghici!
Iese. El închide uşa, trage bara de fier şi zăvorul. Pare uşurat. Vine spre mijlocul camerei şi se opreşte.
Scena IX FRANTZ, singur
FRANTZ: Uff! (Surîsul rămîne o secundă pe chipul lui, dar pe urmă trăsăturilei se crispează. îi e frică.) Deprofundis cla-mavi! (Suferinţa îl depăşeşte.) Scrîşniţi, scrîşniţi, scrîşniţ] odată! (începe să tremure.)
Cortina
Actul al treilea
Biroul lui Wemer. Mobilă modernă. O oglindă. Două uşi. Două portrete.
Scena I
TATĂL, LENI
Se aud bătăi în uşă. Scena e goală. Din nou bătăi. Pe urmă
intră Tatăl. în mîna stingă are o servietă; impermeabilul pe
braţul drept. închide uşa după el, pune impermeabilul şi
servieta pe un fotoliu, apoi răzgîndindu-se se întoarce la
uşă şi o deschide.
TATĂL (strigînd spre culise): Te văd! (O foarte scurtă pauză.)
Leni!
LENI (apare după o secundă; cu oarecare sfidare): Iată-mă! TATĂL (mîngt’ndu-i părul): Bună ziua. Te ascundeai? LENI (dînd puţin înapoi): Bună ziua, tată. Mă ascundeam, da.
(îl priveşte.): Ce faţă ai! TATĂL: Drumul ăsta mi-a pus sîngele în mişcare!
Tuşeşte. O tuse seacă şi scurtă care îi face rău.
LENI: E gripă de Leipzig?
TATĂL (fără să înţeleagă): Gripă? (A înţeles.) Nu. Tuşesc. (Ea
îl priveşte cu un fel de frică.) Şi ce-ţi pasă ţie? LENI (s-a întors şi priveşte în gol): Sper că n-o să-mi pese deloc.
Pauză.
TATĂL (jovial): Aşadar, mă spionai?
LENI (amabilă): Te pîndeam. Fiecare la rîndul lui.
TATĂL: Nu-ţi pierzi timpul: abia am sosit.
LENI: Voiam să ştiu ce-ai să faci la sosire.
TATĂL: Precum vezi: îl vizitez pe Werner.
LENI (aruncă o privire la ceas): Ştii foarte bine că Werner e la
şantiere.
TATĂL: O sâ-l aştept. LENI (prefăcîndu-se mirată): Dumneata? TATĂL: De ce nu? (Se aşază.) LENI: într-adevăr, de ce nu? (Se aşază şi ea la rîndul ei.) Cu
mine?
TATĂL: Singur.
LENI: Bine. (Se ridică.) Ce-ai făcut? TATĂL (mirat): La Leipzig? LENI: Aici.
TATĂL (acelaşi joc): Ce-am făcut? LENI: Te întreb.
TATĂL: Am fost plecat şase zile, fetiţo. LENI: Ce-ai făcut duminică seară? TATĂL: Ăh! Mă enervezi. (Pauză.) Nimic. Am mîncat şi am
dormit.
LENI: S-a schimbat totul. De ce? TATĂL: Ce s-a schimbat? LENI: Ştii dumneata. TATĂL: Acum am coborit din avion: nu ştiu nimic, n-am văzut
nimic.
LENI: Mă vezi pe mine. TATĂL: Tocmai. (Pauză.) Tu n-o să te schimbi niciodată, Leni.
Orice s-ar întîmpla. LENI: Tată! (Arătind oglinda.) Şi eu mă văd. (Se apropie de
oglindă.) Bineînţeles, m-ai ciufulit. (Sepiaptănă.) Cînd mă
vezi aşa… TATĂL: Nu te măi recunoşti?
LENI: Deloc. (Lasă să-i cadă braţele.) Ah! (Privindu-se cu o
luciditate mirată.) Ce mofturi! (Fără să se întoarcă.) Ieri, la
prînz, Johanna s-a fardat. TATĂL: Nu mai spune! (Ochii-i strălucesc pentru o clipă, dar îşi
revine.) Ei şi? LENI: Nimic.
TATĂL: Asta fac toate femeile, în fiecare zi. LENI: Da, dar ea n-o face niciodată. TATĂL: O fi vrut sâ-l recîştige pe bărbatu-sâu. LENI: Pe bărbatu-său! (Strimbătură insultătoare.) Nu i-ai văzut
ochii.
TATĂL (surizînd): Nu. Ce aveau? LENI (scurt): O sâ-i vezi. (Pauză. Rîs sec.) Ah! N-o să mai
recunoşti pe nimeni. Werner vorbeşte tare; mănîncâ şi bea
cît patru.
TATĂL: Nu eu v-am schimbat. LENI: Atunci cine? TATĂL: Nimeni; isprăvile gîtlejului ăstuia bătrin. Bine: cînd un
tată îşi ia rămas bun… Dar de ce te plîngi? V-am dat un
preaviz de şase luni. Veţi avea tot timpul să vă obişnuiţi cu
gîndul şi ar trebui să-mi mulţumeşti. LENI: îţi mulţumesc. (Pauză. Cu o voce schimbată.) Duminică
seara ne-ai făcut cadou o bombă cu efect întîrziat. Unde-i?
(Tatăl ridică din umeri şi suride.) O s-o găsesc. TATĂL: O bombă! De ce crezi tu că?… LENI: Mărimilor din lumea asta le vine greu să moară singure. TATĂL: Şi-o să arunc în aer toată familia? LENI: Familia, nu: n-o iubeşti destul pentru a face una ca asta.
(Pauză.) Pe Frantz.
TATĂL: Bietul Frantz. Să-l iau numai pe el în mormînt cînd uni­versul îmi va supravieţui? Leni, nădăjduiesc c-ai să mă
opreşti de la aşa ceva. LENI: Nu-ţi fie teamă. (Face un pas spre el.) Dacă cineva
încearcă să se apropie de el, vei pleca imediat şi singur.
TATĂL: Bine. (Tăcere. Se aşază.) N-ai să-mi spui nimic altceva? (Leni face semn că nu. Cu autoritate, dar fără a schimba tonul.) Du-te.
Leni îl priveşte o clipă, înclină capul şi iese. Tatăl se ridică, se
duce şi deschide uşa, aruncă o privire pe culoar ca pentru a
verifica dacă Leni nu se ascunde, închide uşa, întoarce cheia şi
pune o batistă pe cheie în aşa fel încît să acopere broasca.
Se întoarce, traversează camera, se duce la uşa din fund
şi o deschide.
Scena II TATĂL, apoi JOHANNA
TATĂL (cu voce tare): Johanna!
Este întrerupt de un acces de tuse. Se întoarce: acum, cînd e
singur, nu se mai stăpîneşte şi se vede că suferă. Se duce la
birou, ia o cană, îşi umple paharul cu apă şi bea. Johanna intră
prin uşa din fund şi-l vede din spate.
JOHANNA: Ce s-a… (El se întoarce.) Dumneata?
TATĂL (cu o voce încă strangulată): Ei bine, da! (îi sărută mîna.
Vocea-i revine.) Nu mă aşteptai?
JOHANNA: Te uitasem. (îşi revine şi ride.) Ai călătorit bine? TATĂL: Excelent. (Ea priveşte batista de pe cheie.) Nu-i nimic:
un ochi scos. (Pauză. O priveşte.) Nu eşti fardată. JOHANNA: Nu.
TATĂL: Deci nu te duci la Frantz? JOHANNA: N-o să mă duc la nimeni: mi-aştept bărbatul. TATĂL: Dar l-ai văzut? JOHANNA: Pe cine? TATĂL: Pe fiul meu.
JOHANNA: Ai doi băieţi şi nu ştiu de care vorbeşti. TATĂL: De cel mare. (Pauză.) Ei bine, copila mea?
JOHANNA (tresărind): Tată!
TATĂL: Şi înţelegerea noastră?
JOHANNA (cu un aer de mirare, amuzat): E adevărat: ai anu­mite drepturi! Ce farsă! (Aproape confidential.) Totul e comic, aici, la parter, chiar dumneata, care vei muri. Cum faci ca să-ţi păstrezi înfăţişarea asta calmă? (Pauză.) Bine, l-am văzul. (Pauză.) Sînt sigură că n-o să înţelegi nimic.
TATĂL (se aşteaptă la această mărturisire, dar o ascultă cu un fel de strîngere de inimă.): L-ai văzut pe Frantz? (Pauză.) Cînd? Luni?
JOHANNA: Luni şi în celelalte zile.
TATĂL: în fiecare zi! (Mirat.) De cinci ori?
JOHANNA: Probabil, nu le-am numărat.
TATĂL: De cinci ori! (Pauză.) E o minune. (îşi freacă manile.)
JOHANNA (cu autoritate şi fără a ridica vocea): Te rog! (Tatăl îşi pune manile în buzunar.) Nu te bucura.
TATĂL: Trebuie să mă ierţi, Johanna. In avion, la întoarcere, m-au trecut toate sudorile; credeam că totul e pierdut.
JOHANNA: Şi acum?
TATĂL: Aflu că-l vezi în fiecare zi.
JOHANNA: Eu sînt cea care pierd totul.
TATĂL: Pentru ce? (Ea ridică din umeri.) Copila mea, dacă-ţi deschide uşa, înseamnă că voi doi vă înţelegeţi.
JOHANNA: Ne înţelegem. (Pe un ton cinic şi dus.) Ne înţelegem de minune.
TATĂL (dezorientat): Cum? (Tăcere.) în sfîrşit, sînteţi buni prieteni?
JOHANNA: Totul, afară de prieteni.
TATĂL: Totul? (Pauză.) Vrei să spui…
JOHANNA (surprinsă): Ce e? (Izbucneşte în tis.) Amanţi? închipuie-ţi că nu ne-am gîndit la asta. Era necesar pentru planurile dumitale?
TATĂL (puţin supărat): Iartă-mă, dragă noră, dar e vina ta: nu-mi explici nimic, pentru c-ai hotărît că n-am să înţeleg nimic.
JOHANNA: Nu e nimic de explicat.
TATĂL (neliniştit): Nu e… cumva, bolnav?
JOHANNA: Bolnav? (Ea înţelege. Cu un profund dispreţ.) Oh!
Nebun? (Ridicînd din umeri.) Cum vrei să ştiu eu asta? TATĂL: îl vezi trăind.
JOHANNA: Dacă e nebun, sînt şi eu nebună. Şi de ce n-aş fi? TATĂL: în tot cazul ai putea să-mi spui dacă-i nefericit. JOHĂNNĂ (amuzată): Ia te uită! (Confidenţial.) Acolo sus,
cuvintele nu au acelaşi înţeles. TATĂL: Bine. Cum se spune, acolo sus, cînd suferi? JOHĂNNĂ: Nu suferă. TATĂL: Zău? JOHĂNNĂ: E ocupat.
TATĂL: Frantz e ocupat? (Semn alJohannei.) Cu ce? JOHĂNNĂ: Ce ce? Vrei să spui: de cine? TATĂL: Da: asta vreau să spun. Ei? JOHĂNNĂ: Nu mă interesează. TATĂL (încet): Nu vrei să-mi vorbeşti de el? JOHĂNNĂ (cu o profundă oboseală): în ce limbă? Trebuie tot
timpul să-ţi traduc: mă oboseşte. (Pauză.) O sa plec, tată. TATĂL: îl abandonezi? JOHĂNNĂ: Nu are nevoie de nimeni. TATĂL: Fireşte, e dreptul dumitale, eşti liberă. (Pauză.) Mi-ai
făgăduit ceva.
JOHĂNNĂ: M-am ţinut de cuvînt. TATĂL: Ştie că… (Johanna aprobă.) Ce-a spus? JOHĂNNĂ: Că fumezi prea mult. TATĂL: Şi pe urmă? JOHĂNNĂ: Nimic altceva. TATĂL (profund rănit): O ştiam! îl minte pe toată linia, tîrfa! Ce
nu i-o fi povestit ea timp de treisprezece ani…
Johanna ride încet, el se opreşte brusc şi o priveşte. \
JOHĂNNĂ: Vezi bine că nu-nţelegi! (EI o priveşte, înrăit.) Ce
crezi dumneata că fac eu la Frantz? îl mint. TATĂL: Tu? JOHĂNNĂ: Nu deschid o dată gura fără să-l mint.
TATĂL (uluit şi aproape dezarmat): Dar… tu detestai minciuna.
JOHĂNNĂ: O detest şi-acum.
TATĂL: Şi-atunci?
JOHANNA: Ei bine, iată: mint. Pe Wemer, prin tăcerea mea; pe
Frantz, prin vorbele mele. TATĂL (foarte dur): Nu ne-am înţeles aşa. JOHĂNNĂ: Nu! TATĂL: Aveai dreptate: eu… eu nu-nţeleg. Este împotriva
interesului dumitale!
JOHĂNNĂ: împotriva interesului lui Werner. TATĂL: Ăl amîndurora. JOHĂNNĂ: Nu mai ştiu nimic.
Tăcere. Tatăl, o clipă dezarmat, îşi revine.
TATĂL: Ăi trecut în tabăra cealaltă?
JOHĂNNĂ: Nu e vorba de nici o tabără.
TATĂL: Atunci, ascultă-mâ: situaţia lui Frantz e jalnică şi înţeleg c-ai vrut sâ-l menajezi. Dar aşa nu mai merge! Dacă cedezi în faţa milei pe care ţi-o inspiră…
JOHĂNNĂ: Noi nu ştim ce-nseamnâ mila.
TATĂL: Care noi?
JOHĂNNĂ: Leni şi cu mine.
TATĂL: Leni, este altceva. Dar tu, care eşti nora mea, oricum ţi-ai numi sentimentele, să nu-mi mai minţi fiul: îl degradezi. (Ea surîde. Cu mai multă forţă.) Nu are decît o dorinţă: să fugă de el însuşi. Cînd o sâ-i împui capul cu minciunile tale, va profita ca să se ducă la fund dintr-o dată.
JOHANNA: Nu am timp sâ-i fac prea mult rău: îţi spun că plec.
TATĂL: Cînd şi unde?
JOHĂNNĂ: Mîine, oriunde.
TATĂL: Cu Werner?
JOHĂNNĂ: Nu ştiu.
TATĂL: Fugi?
JOHĂNNĂ: Da.
TATĂL: Pentru ce?
JOHANNA: Două limbi, două vieţi, două adevăruri, nu găseşti că e prea mult pentru o singură persoană? (Rîde.) Uite, orfanii din Diisseldorf, nu reuşesc să scap de ei.
TATĂL: Ce mai e şi asta? O minciună?
JOHANNA: Un adevăr de-acolo de sus. Sînt nişte copii părăsiţi: mor de foame într-un lagăr. Trebuie să existe într-un fel sau altul dacă mă urmăresc pînă la parter. Aseară, puţin a lipsit să nu-l întreb pe Wemer dacă nu-i putem salva. (Rîde.) Asta n-ar fi nimic. Dar acolo, sus…
TATĂL: Ei bine?
JOHANNA: Sînt cea mai mare duşmancă a mea. Vocea mea minte, corpul meu o dezminte. Vorbesc de foamete şi spun c-o să crăpăm din cauza ei. Uitâ-te la mine, las eu impresia că sînt lihnită? Dacă m-ar vedea Frăntz…
TATĂL: Păi, cum, nu te vede?
JOHANNA: N-a ajuns încă la asta. (Ca pentru ea.) Un trădător. Inspirat. Convingător. Vorbeşte, îl asculţi. Şi pe urmă, deodată, se vede în oglindă; parcă i s-ar pune pe piept o tăbliţă cu acest singur cuvînt, care se va citi, dacă tace: trădare. Iată coş­marul care m-aşteaptă în fiecare zi în camera fiului dumitale.
TATĂL: Este coşmarul lumii întregi. în toate zilele şi în toate nopţile.
Tăcere.
JOHANNA: Pot să-ţi pun o întrebare? (La un semn al Tatălui.) Ce amestec am eu în povestea asta? Pentru ce m-ai amestecat?
TATĂL (foarte sec): îţi pierzi capul, fetiţo; tu ai hotărît să te amesteci în ea.
JOHANNA: Cum de-ai ştiut c-am să mă hotărăsc?
TATĂL: Nu ştiam.
JOHANNA: Nu minţi, dumneata care-mi reproşezi mie că mint. în tot cazul, nu minţi prea repede: şase zile, e mult, mi-ai lăsat timp de gîndit. (Pauză.) Consiliul de familie s-a ţinut numai pentru mine.
TATĂL: Nu, copila mea: pentru Werner.
JOHANNA: Werner? Ei, aş! îl atacai ca să-l apăr. Eu am avut ideea de-a vorbi cu Frantz, e-adevărat. Ori, mai bine zis, am găsit-o; dumneata ai ascuns-o în cameră şi m-ai condus cu atîta pricepere, că pînă la urmă mi s-a luminat şi mie minţea. Aşae?
TATĂL: Doream înţr-adevăr să te-ntîlneşti cu fiul meu; pentru motive pe care le cunoşti foarte bine.
JOHANNA (cu tărie): Pentru motive pe care nu le cunosc. (Pauză.) Cînd ne-ai pus faţă în faţă, pe mine care ştiam, pe el care nu vrea să ştie, m-ai prevenit că ar fi fost de ajuns un cuvînt ca să-l omor, nu-i aşa?
TATĂL (demn): Johanna, nu ştiu nimic despre fiul meu.
JOHANNA: Nimic, afară de faptul că încearcă să fugă de el însuşi şi că-l ajutăm la asta prin minciunile noastre. Haida-de! Dumneata mergi la sigur: îţi spun că ajunge un singur cuvînt pentru a-l omorî, şi dumneata nici nu clipeşti.
TATĂL (suiîzînd): Ce cuvînt, copila mea?
JOHANNA (lîzîndu-i în nas): Bogăţie.
TATĂL: Cum?
JOHANNA: Ăsta sau oricare altul, numai sâ-i dea de înţeles că noi sîntem naţiunea cea mai bogată din Europa. (Pauză.) Nu pari prea mirat!
TATĂL: Nici nu sînt. Acum doisprezece ani am înţeles temerile fiului meu, după unele vorbe care i-au scăpat. El a crezut că lumea vrea să nimicească Germania şi s-a retras pentru a nu asista la exterminarea noastră. în timpul acela, dacă i s-ar fi putut dezvălui viitorul, s-ar fi însănătoşit pe loc. Astăzi, sal­varea va fi mai grea: a devenit maniac, Leni îl răsfaţă, viaţa monahală are oarecare avantaje. Dar nu te teme de nimic: singurul leac pentru boala lui este adevărul. La început, se va strîmba pentru că n-o să mai aibă motive să se-mbufneze, şi pe urmă, într-o săptămînă, îţi va mulţumi cel dintîi.
JOHANNA (violentă): Ce nerozie! (Cu brutalitate.) L-am văzut ieri, asta nu-ţi ajunge?
TATĂL: Nu.
JOHANNA: Acolo sus, Germania e mai moartă decît luna. Dacă o readuc la viaţă, Frantz are să-şi tragă un glonte în gură.
TATĂL (rîzînd): Ce idee!
JOHANNA: îţi spun că ăsta-i adevărul.
TATĂL: Nu-şi mai iubeşte ţara?
JOHANNA: O adoră.
TATĂL: Şi-atunci? Johanna, spusele tale nu au nici o noimă!
JOHANNA: Oh! Cît despre asta, nu! (Rîzînd, puţin rătăcită.) Nici o noimă! Numai în capul ăsta (arătînd spre el) există aşa ceva. într-al meu sînt ochii lui. (Pauză.) Opreşte totul. Maşina dumitale infernală îţi va exploda în mîini.
TATĂL: Nu pot opri nimic.
JOHANNA: Atunci, voi pleca fără sâ-l revăd şi pentru tot­deauna. Cît despre adevăr, o sâ-l spun, fii liniştit. Dar nu lui Frantz. Lui Wemer.
TATĂL (cu violenţă): Nu! (îşi revine.) N-o sâ-i faci decît rău.
JOHANNA: îi fac vreun bine de duminică? (Se aude claxonul îndepărtat al unei maşini.) Iată-l: va şti tot peste un sfert de oră.
TATĂL (poruncitor): Aşteaptă! (Ea se opreşte nedumerită. El se întoarce la uşă, ridică batista şi răsuceşte cheia, apoi se întoarce spre Johanna.) îţi fac o propunere. (Stă tăcută şi crispată. Pauză.) Nu povesti nimic bărbatului tău. Du-te sâ-l vezi pe Frantz pentru ultima dată şi spune-i că-i cer o întrevedere. Dacă acceptă, îl dezleg pe Werner de jurămînt şi veţi pleca amîndoi cînd veţi voi. (Tăcere.) Johanna! îţi ofer libertatea.
JOHANNA: Ştiu.
A utomobilul a intrat în parc.
TATĂL: Ei bine?
JOHANNA: Nu vreau libertatea cu preţul ăsta!
TATĂL: Care preţ?
JOHANNA: Moartea lui Frantz.

TATĂL: Copila mea! Ce ţi s-a-ntîmplat? Am impresia c-o aud
pe Leni. JOHANNA: O auzi şi pe ea. Sîntem surori gemene. Nu te mira:
dumneata ne-ai făcut asemănătoare. Şi dacă femeile de pe
pămînt ar defila prin camera fiului dumitale, ar fi tot atîtea
Leni care s-ar ridica împotriva dumitale.
Frînă. Maşina se opreşte în faţa intrării.
TATĂL: Te rog, nu lua încă nici o hotărîre! îţi promit… JOHANNA: Inutil. Pentru ucigaşi cu plată, adresează-te celuilalt
sex.
TATĂL: O să-i spui totul lui Werner? JOHANNA: Da.
TATĂL: Foarte bine. Şi dacă i-aş spune totul lui Leni? JOHANNA (mirată şi speriată): Lui Leni, dumneata? TATĂL: De ce nu? Ar sări casa în aer. JOHANNA (gata să facă o criză de nervi): Fă să sară casa în aer!
Fă să sară planeta! Vom fi, în sfîrşit, liniştiţi. (Rîde, întîi
întunecat şi încet, ris care creşte fără voia ei.) Liniştiţi!
Liniştiţi! Liniştiţi!
Zgomot de paşi pe coridor. Tatăl se duce repede la Johanna, o
ia brutal de umeri şi o scutură, privind-o fix. Johanna
izbuteşte să se calmeze. Tatăl se îndepărtează în clipa cînd
se deschide uşa.
Scena III aceiaşi, WERNER
WERNER (intrind cu paşi repezi şi văzîndu-şi tatăl): Ia te uită! TATĂL: Bună ziua, Werner.
WERNER: Bună ziua, tată. Eşti mulţumit de călătoria dumitale?
TATĂL: Hm! (îşi freacă mîinile, fără să-şi dea seama.)
Mulţumit, da. Mulţumit. Chiar foarte mulţumit, poate.
WERNER: Doreai să-mi vorbeşti? TATĂL: Ţie? Absolut deloc. Vă las, dragii mei copii. (Din uşă.) Johanna, propunerea mea rămîne în picioare. (Iese.)
Scena IV JOHANNA, WERNER
WERNER: Ce propunere?
JOHANNA: Am să-ţi spun.
WERNER: Nu-mi place că vine sâ-şi bage nasul pe-aici. (Se duce şi ia o sticlă de şampanie şi două cupe dintr-un dulap, pune cupele pe birou şi începe să destupe sticla.) Şampanie?
JOHANNA: Nu.
WERNER: Foarte bine, Voi bea singur.
Johanna dă cupele la o parte.
JOHANNA: Astâ-searâ nu, am nevoie de tine.
WERNER: Mă uimeşti. (O priveşte. Brusc.) în tot cazul, asta nu ne împiedică să bem. (Destupă sticla cu zgomot. Johanna scoate un uşor ţipăt. Werner începe să rîdă, umple cele două cupe şi o priveşte.) Pe cuvînt, ţie ţi-e frică!
JOHANNA: Sînt nervoasă.
WERNER (cu un soi de satisfacţie): Dacă-ţi spun că ţi-e frică. (Pauză.) De cine? De tata?
JOHANNA: Şi de el.
WERNER: Şi vrei sâ te apăr? (Rînjind, dar ceva mai destins.) Rolurile s-au inversat. (îşi bea cupa dintr-o înghititură.) Spune-mi ce necazuri ai. (Pauză.) E chiar atît de greu? Vino! (Ea nu se mişcă. El o trage spre el, crispată.) Pune-ţi capul pe umărul meu. (Apleacă, aproape cu forţa, capul Johannei. Pauză. Se priveşte în oglindă şi surîde.) Să ne întoarcem la chestiunile noastre? (Uşoară tăcere.) Vorbeşte, draga mea!
JOHANNA (ridicîndu-şi capul pentru a-î privi): L-am văzut pe Frantz.
WERNER (o dă la o parte, furios): Pe Frantz! (îi întoarce spatele şi se duce la birou, îşi toarnă o altă cupă de şampanie, bea o înghiţitură pe îndelete şi se întoarce spre ea, calmat, surîzător.) Cu atît mai bine! Ai să cunoşti toată familia. (Ea îl priveşte dezorientată.) Cum îl găseşti pe fratele meu mai mare? Un dulap, nu-i aşa? (Ea, tot aiurită, face un semn negativ cu capul.) Ei nu, zău! (Amuzat.) Ia te uită, ia te uită! O fi debil. (Ea nu poate vorbi.) Ce spui?
JOHANNA: Tu eşti mai voinic decît el.
WERNER (acelaşi joc): Ha! Ha! (Pauză.) Şi frumoasa lui uni­formă de ofiţer? O mai poartă încă?
JOHANNA: Nu mai e o haină frumoasă.
WERNER: Zdrenţe? Păi atunci, bietul Frantz e dărîmat de tot. (Tăcere crispată din partea Johannei. îşi ia cupa.) în sănătatea lui. (Ridică încet cupa, pe urmă, observînd că Johanna are mîinile goale, se duce să ia cealaltă cupă şi i-o întinde.) Să închinăm! (Ea ezită. Imperios.) Ia cupa asta.
Ţeapănă, Johanna ia cupa. JOHANNA (cu sfidare): Beau pentru Frantz!
Vrea să ciocnească cupa de cea a lui Werner. Acesta îşi retrage
brusc cupa. Se privesc o clipă surprinşi şi unul şi altul.
Pe urmă Werner izbucneşte în ris şi aruncă pe jos conţinutul
cupei lui.
WERNER (cu o violenţă veselă): Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!
(Johanna se miră. Se duce spre ea.) Nu l-ai văzut niciodată.
N-am crezut nici un moment. (Rîzîndu-i în nas.) Şi zăvorul,
micuţo? Şi bara de fier? îşi au semnalul lor, fii sigură de asta. JOHANNA (şi-a reluat aerul rece): Da, au un semnal. îl cunosc. WERNER (continuînd să rida): Ei asta-i? Nu cumva ai întrebat-o
pe Leni? JOHANNA: L-am întrebat pe tata.
WERNER (atins): Ah! (O tăcere prelungă. Se duce la birou, îşi pune jos cupa şi stă pe gînduri. Se întoarce spre Johanna, şi-a păstrat aerul jovial, dar se simte că face un efort mare să se stăpînească.) Ei da! Asta trebuia să se întîmple. (Pauză.) Tata nu face nimic degeaba: ce interes o fi avînd în povestea asta?
JOHANNA: Aş vrea să ştiu şi eu.
WERNER: Ce ţi-a propus adineaori?
JOHANNA: O să te dezlege de jurămînt dacă Frantz îi acordă o întîlnire.
WERNER (a devenit întunecat, neîncrezător, neîncrederea sa va spori în cursul replicilor următoare): O întîlnire… Şi Frantz i-o va acorda?
JOHANNA (cu siguranţă): Da.
WERNER: Şi pe urmă?
JOHANNA: Nimic. Vom fi liberi.
WERNER: Liberi ca să facem ce?
JOHANNA: Să plecăm.
WERNER (rizînd sec şi dur): La Hamburg?
JOHANNA: Unde o să avem chef.
WERNER (acelaşi joc): Perfect! (Rîs aspru.) Ei bine, nevastă! Asta-i cea mai grozavă lovitură de picior în spate pe care am primit-o vreodată în toată viaţa mea.
JOHANNA (stupefiată): Werner, tata nu se gîndeşte un singur moment…
WERNER: La mezinul lui? Bineînţeles că nu. Frantz se va instala în biroul meu, se va aşeza în fotoliul meu şi va bea şampania mea, îşi va arunca scoicile sub patul meu. Şi-apoi cine se va mai gîndi la mine? însemn eu ceva aici? (Pauză.) Bâtrînul şi-a schimbat părerea: asta-i totul.
JOHANNA: Dar oare nu vrei să înţelegi nimic?
WERNER: înţeleg că vrea sâ-l pună pe fratele meu în fruntea întreprinderii. Şi mai înţeleg că tu ai fost în chip voit unealta lor: ca să mă smulgi de-aici, puţin îţi pasă că mă dau afară în brânci. (Johanna îl priveşte cu răceală. îl lasă să continue fără a încerca măcar să-i explice.) Mi se distrage cariera de avocat pentru a fi pus cu domiciliu forţat în aceasta
şandrama oribila, printre scumpele mele amintiri din copilărie; într-o bună zi, fiul risipitor cadadlcseşte să-şi pârâsească odaia, se taie viţelul cel gras, pe mine m-aruncă afara şi toată lumea e mulţumită, începînd cu nevastă-mea! Grozavă poveste, nu-i aşa? O s-o povesteşti la toată lumea: la Hamburg! (Se duce la birou, îşi toarnă o cupă cu şampanie şi bea. Beţia sa, uşoară, dar vizibilă, va creşte mereu pînă la sfîrşitul actului.) Cît despre valize, ai putea să-mi faci plăcerea să mai aştepţi puţin. Pentru că, vezi tu, mă-ntreb dacă am să mă las dus aşa! (Cu forţă.) Am între­prinderea, şi o păstrez. Au să vadă ei cîte parale fac. (Se duce să se aşeze la biroul său şi rosteşte cu o voce calmă şi răutăcioasă, dîndu-şi oarecare importanţă.) Acum, lasâ-mă; trebuie sâ chibzuiesc.
Pauză.
JOHANNA (fără a se grăbi, cu o voce rece şi liniştită): Nu e vorba de întreprindere: nimeni nu vrea să ţi-o ia.
WERNER: Nimeni, în afară de tata şi de fiul său.
JOHANNA: Frantz n-are sâ conducă şantierele.
WERNER: Pentru ce?
JOHANNA: Nu vrea.
WERNER: Nu vrea sau nu poate!
JOHANNA (fără voia ei): Amîndouă. (Pauză.) Şi tata ştie asta.
WERNER: Şi-atunci?
JOHANNA: Şi-atunci, vrea sâ-l mai vadă o dată pe Frantz înainte de a muri.
WERNER (puţin uşurat, dar neîncrezător): E ceva neclar în toate astea.
JOHANNA: Foarte neclar. Dar asta nu te priveşte pe tine.
Werner se ridică şi se duce pînă la ea. O priveşte în ochi, ea îi susţine privirea.
WERNER: Te cred. (Bea, Johama întoarce capul, plictisită.) Un incapabil! (Rîde.) Şi, pe deasupra, un sfrijit. Duminică, tata vorbea de nu ştiu ce buhăială.
JOHANNA (cu vioiciune): Frantz nu-i decît piele şi oase.
WERNER: Da. Cu o burtă rotunjoară ca toţi prizonierii. (Se priveşte în oglindă şi-şi umflă pieptul, aproape inconştient.) Incapabil. Zdrenţăros. Pe jumătate ţicnit. (Se întoarce spre Johanna.) Tu l-ai văzut… de multe ori?
JOHANNA: în fiecare zi.
WERNER: Nu ştiu ce-oţi fi găsit să vă spuneţi. (Păşeşte cu o siguranţă nouă.) „Nici o familie fără ciurucuri”. Nu ştiu cine a spus asta. Groaznic, dar adevărat, nu-i aşa? Numai că pînă azi credeam că ciurucul sînt eu. (Punîndu-şi mîinile pe umerii Johannei.) Mulţumesc, nevastă: m-ai eliberat. (Se duce să-şiia cupa, ea îl opreşte.) Ai dreptate: gata cu şampa­nia! (Dă la o parte cele două cupe. Cad şi se sparg.) Să i se ducă sticlele din partea mea. (Rîde.) Cît despre tine, n-o sâ-l mai vezi: îţi interzic.
JOHANNA (împietrită): Foarte bine. Du-mă de-aici.
WERNER: îţi spun că m-ai eliberat. îmi făceam tot felul de idei, vezi tu. De azi înainte, totul va merge bine.
JOHANNA: Nu şi pentru mine.
WERNER: Nu? (O priveşte, faţa i se schimbă, umerii i se încovoaie încet.) Chiar dacă-ţi jur că am să devin cu totul alt om şi că am sâ-i pun pe toţi la punct?
JOHANNA: Chiar.
WERNER (cu bruscheţe): Aţi făcut dragoste cu el! (Rîs scurt.) Hai, spune, n-o să mă supăr pe tine: după cît se spune, er de-ajuns să facă un semn, şi femeile-i cădeau la picioare. (C priveşte cu o privire rea.) Te-am întrebat ceva.
JOHANNA (foarte dură): N-am să ţi-o iert dacă mă forţezi să-ţ răspund.
WERNER: Nu mi-o ierta, dar răspunde.
JOHANNA: Nu.
WERNER: Nu eşti amanta lui. Bine! Dar mori de dorinţă să fii cît mai curind.
JOHANNA (simplu, dar cu un soi de ură): Eşti mîrşav.
WERNER (surîzînd şi răutăcios): Sînt un Gerlach. Răspunde.
JOHANNA: Nu.
WERNER: Atunci de ce ţi-e teamă?
JOHANNA (tot îngheţată): înainte de tine, m-au atras moartea şi nebunia. Acolo sus, totul reîncepe. Nu mai vreau. (Pauză.) Cred în crabii lui mai mult decît el.
WERNER: Pentru câ-l iubeşti.
JOHANNA: Pentru că sînt adevăraţi. Nebunii spun adevărul, Werner.
WERNER: Adevărul, care?
JOHANNA: Nu e decît unul: oroarea de a trăi. (Regăsindu-şi căldura.) Nu vreau! Nu vreau! Prefer să mă mint. Dacă mă iubeşti, scapă-mă. (Arătînd cu un gest plafonul.) Acest acoperămînt mă striveşte. Du-mă într-un oraş, unde totul aparţine tuturor, unde toată lumea minte. Unde să fie mult vînt. Vînt care vine de departe. Ne vom regăsi, Werner, ţi-o jur!
WERNER (cu o violenţă bruscă şi sălbatică): Să ne regăsim? Ha! Păi cum să te fi pierdut, Johanna? Dacă nu te-am avut niciodată? Lasă! Lasă! Nu aveam nevoie de atenţiile tale. M-ai înşelat în privinţa mărfii. Voiam o femeie şi n-am avut decît cadavrul ei. Atîta pagubă, dacă ai să înnebuneşti: o să rămînem aici! (O imită.) „Apără-mă! Scapâ-mă!” Cum? Fugind? (Se stăpîneşte. Surîs răutăcios şi rece.) Adineaori m-am supărat. Iartâ-mâ. Vei face totul pentru a rămîne o soţie cinstită: âsta-i rolul vieţii tale. Dar plăcerea va fi numai a ta. (Pauză.) Cum să facem ca sâ-l, uiţi pe fratele meu? Pînâ unde să fugim? Trenuri, avioane, vapoare: ce de poveşti şi cîtâ osteneală! Ai să priveşti totul cu ochii ăştia goi: o sinis­trată de lux: n-ai să fii altceva şi nici n-ai să te poţi schimba. Şi eu? Te-ai întrebat tu ce-am să gîndesc eu în tot acest timp? Că m-am declarat bătut dinainte şi că am fugit fără a ridica un deget. Un laş, da, un laş; aşa mă iubeşti tu, aşa o să mă poţi consola. Ca o mamă. (Cu forţă.) Rămînem aici! Pînă cînd unul dintre noi trei o să crape: tu, fratele meu sau eu.
JOHANNA: Cît de mult mă urăşti!
WERNER: O să te iubesc, după ce te voi fi cucerit. Şi-am să mă
lupt, fii liniştită. (Rîde.) Voi cîştiga: voi femeile, nu iubiţi
decît forţa. Şi forţa, o am eu.
O ia de talie şi o îmbrăţişează brutal. Ea-l loveşte cu pumnii strînşi, se desprinde şi începe să rida.
JOHANNA (rîzînd în hohote): Oh! Werner, ce zici, o fi
muşcînd?
WERNER: Cine? Frantz? JOHANNA: Soldâţoiul cu care vrei tu să semeni. (Pauză.) Dacă
râmînem, o să mă duc la fratele tău în fiecare zi. WERNER: Aşa şi vreau. Dar o să-ţi petreci toate nopţile în patul
meu. (Rîde.) Comparaţiile vor veni de la sine. JOHANNA (încet şi tristă): Bietul Werner! (Se duce spre uşă.) WERNER (brusc, dezarmat): Unde te duci? JOHANNA (cu un ris răutăcios): Mă duc să compar.
Deschide uşa şi iese fără ca el să facă vreun gest pentru a o reţine.
Cortina
Actul al patrulea
Camera lui Frantz. Acelaşi decor din actul II. Dar toate
pancartele au dispărut. Nu mai sînt scoici pe podea. Pe masă o
lampă de birou. A rămas numai portretul lui Hitler.
Scena I
FRANTZ (singur): Locuitori tăinuiţi din tavane, atenţiune!
Locuitori tăinuiţi din tavane, atenţiune! (Tăcere. Cu faţa spre
plafon.) Eh! (Printre dinţi.) Nu-i simt. (Tare.) Camarazi!
Camarazi! Vă vorbeşte Germania. Germania martiră!
(Pauză. Descurajat.) Publicul ăsta a îngheţat. (Se ridică şi
umblă.) Impresie curioasă, dar de neverificat: în seara asta
Istoria se va opri în loc. Explozia planetei este în program,
savanţii au degetul pe buton, adio! (Pauză.) Mi-ar fi plăcut,
cu toate astea, să ştiu ce ar fi devenit speţa umană în cazul
în care ar fi supravieţuit. (Agasat, aproape violent.) Fac pe
măscăriciul pentru a le fi pe plac şi nici măcar nu mă ascultă.
(Cu căldură.) Dragi ascultători, vă implor, dacă nu mai vreţi
să-mi daţi ascultare, dacă martorii mincinoşi v-au înşelat…
(Brusc.) Aşteptaţi! (Se caută în buzunare.) Uite vinovatul!
(Scoate un ceas-brăţară; îl ţine de curea, cu dezgust.) Mi s-a
făcut cadou acest animal şi am comis greşeala să-l primesc.
(îl priveşte.) Cincisprezece minute! Are cincisprezece
minute întîrziere! Inadmisibil. Am să-l fac ţăndări. (îl pune
la mină.) Cincisprezece minute. Şaisprezece acum.
(Izbucneşte.) Cum să-mi păstrez răbdarea mea seculară dacă
sînt agasat prin înţepături de ace? Totul se va sfîrşi foarte prost. (Pauză.) N-am să deschid; e simplu; am s-o las două ore întregi pe culoar.
Se aud trei lovituri. Se grăbeşte să deschidă.
Scena II FRANTZ, JOHANNA
FRANTZ (dîndu-se înapoi ca s-o lase pe Johanna să intre): Şaptesprezece minute.
Arată cu degetul ceasul.
JOHANNA: Cum?
FRANTZ (cu vocea celui care dă ora exactă la radio): Patru ore,
şaptesprezece minute, treizeci de secunde. Mi-ai adus
fotografia fratelui meu? (Pauză.) Ei bine? JOHANNA (în silă): Da. FRANTZ: Arată-mi-o.
JOHANNA (acelaşi joc): Ce vrei să faci cu ea? FRANTZ (cu rîs insolent): Ce se poate face cu o fotografie? JOHANNA (după o clipă de ezitare): Iat-o. FRANTZ (privind-o): Ei bine, nu l-aş fi recunoscut. Da, e un
atlet! Felicitări! (Pune fotografia în buzunar.) Şi cum stăm
cu orfanii noştri?
JOHANNA (dezorientată): Care orfani? FRANTZ: Ei, asta-i! Cei din Diisseldorf. JOHANNA: Ei bine… (Brusc.) Au murit. FRANTZ (Cu privirea la plafon.): Crabi, erau şapte sute. Şapte
sute de bieţi micuţi, fără adăpost, fără rost pe lume… (Se
opreşte.) Draga mea prietenă, puţin îmi pasă de aceşti orfani.
Sâ-i înmormînteze cît de repede! Călătorie sprîncenată.
(Pauză.) Şi iată. Iată ce am devenit din vina ta: un râu german. JOHANNA: Din vina mea?
FRANTZ: Trebuia să fi ştiut că va strica totul. Pentru a alunga timpul din această cameră, mi-au trebuit cinci ani; pentru a-l pune la loc, ţie nu ţi-a trebuit decît o clipă. (Arată ceasul.) Acest animal blînd, care toarce în jurul mîinii mele şi pe care-l vîr în buzunar cînd o aud pe Leni bătînd, este Timpul universal. Timpul automatului de la radio, al indicatoarelor şi observatoarelor. Dar eu, ce să fac cu el? Sînt eu universal? (Privind ceasul.) Găsesc acest cadou suspect.
JOHANNA: Ei bine; dâ-mi-l înapoi.
FRANTZ: Nici gînd! D păstrez. Mă-ntreb numai de ce mi l-ai dat.
JOHANNA: Dacă tot trăiesc, cel puţin să trăieşti şi dumneata!
FRANTZ: Ce înseamnă să trăiesc? Să te-aştept? Nu mai aştep­tam nimic înainte de o mie de ani. Lampa asta nu se stinge; Leni vine cînd vrea; dormeam la-ntîmplare, cînd somnul se atingea de mine: într-un cuvînt, nu ştiam niciodată ora. (Cu necaz.) Acum, e hora zilelor şi-a nopţilor. (Priveşte ceasul.) Patru şi douăzeci şi cinci. Umbra se lungeşte, ziua se duce: detest după-amiezele. Cînd vei pleca, va fi noapte: aici, în plină lumină. Şi-o să-mi fie frică. (Brusc.) Cînd o sâ-i înmormînteze pe bieţii micuţi?
JOHANNA: Luni, cred.
FRANTZ: Va trebui un catafalc sub cerul liber, în ruinele bise­ricii. Şapte sute de sicrie mici, privegheate de o mulţime de zdrenţe! (O priveşte.) Nu te-ai fardat?
JOHANNA: Precum vezi.
FRANTZ: Ai uitat?
JOHANNA: Nu. Nu credeam să vin.
FRANTZ (violent): De ce?
JOHANNA: E ziua lui Werner. (Pauză.) Ei bine, da: e sîmbătă.
FRANTZ: De ce are el nevoie de-o zi, are toate nopţile. Sîmbătă? Ah, dă: săptămîna engleză. (Pauză.) Şi duminica de asemeni. Bineînţeles.
JOHANNA: Bineînţeles.
FRANTZ: După cîte-nţeleg, azi ar fi sîmbătă. Ah, doamnă, cea­sul nu spune asta; trebuie să-mi oferi o agendă. (Un rînjet uşor, pe urmă brusc.) Două zile fără dumneata. Imposibil.
JOHANNA: Socoteşti că am să-mi lipsesc bărbatul de singurele
momente pe care le putem petrece împreună? FRANTZ: De ce nu? (Ea rîde fără să-i răspundă.) Are drepturi
asupra dumitale? Regret, dar am şi eu. JOHANNA (cu un fel de violenţă): Dumneata? Nici unul. Nici
cel mai mic! FRANTZ: Eu am venit la dumneata? (Strigînd.) Cînd o să-nţelegi
că aceste aşteptări meschine mă distrag de la îndatoririle
mele? Crabii sînt nedumeriţi, nu mai au încredere în mine:
martorii mincinoşi triumfă. (Ca o insultă.) Dalila! JOHANNA (izbucneşte într-un rîs răutăcios): Pfiu! (Vine spre
el şi-l priveşte cu insolenţă.) Şi dumneata eşti Samson?
(Rîzînd şi mai tare.) Samson! Samson! (încetînd să rîdă.)
Mi-l închipuiam altfel. FRANTZ (formidabil): Eu sînt. Port pe umerii mei secolele;
dacă mâ-ndrept, se vor prăbuşi. (Pauză. Voce naturală, ironie
amară.) De altfel, era un biet amârît, sînt sigur de asta.
(Umblă prin cameră.) Ce dependenţă! (Pauză. Se aşază.)
Doamnă, mă deranjezi.
Pauză.
JOHANNA: N-o să te mai deranjez.
FRANTZ: Ce-ai făcut?
JOHANNA: I-am spus totul lui Werner.
FRANTZ: Ei, aş! Pentru ce?
JOHANNA (amar): Mă-ntreb şi eu.
FRANTZ: Şi nu s-a supărat?
JOHANNA: Ba s-a supărat foc.
FRANTZ (neliniştit, nervos): Ne părăseşte? Te ia cu el?
JOHANNA: Râmîne aici.
FRANTZ (înseninat): Atunci toate-s bune. (îşi freacă mîinile.) Totul merge foarte bine.
JOHANNA (cu ironie amară): Iar dumneata nu mă slăbeşti o clipă din ochi! Dar ce ai de văzut? (Se apropie de el, îi ia capul în mîini şi-l obligă s-o privească.) Priveşte-mă. Da.
Aşa. Şi acum, îndrăzneşte să mai spui că totul merge foarte
bine. FRANTZ (o priveşte şi se degajează): Văd, da, văd! Regreţi
Hamburgul. Viaţa uşoară. Admiraţia bărbaţilor şi dorinţele
lor. (Ridicînd din umeri.) Asta te priveşte. JOHANNA (tristă şi dură): Samson nu era decît un biet om. FRANTZ: Da. Da. Da. Un biet om.
începe să umble într-o parte.
JOHANNA: Ce faci?
FRANTZ (cu o voce răguşită şi profundă): Fac pe crabul. (Mirat de ceea ce a spus.) Cum? Ce? (Revenind spre Johanna, cu voce naturală.) De ce sînt oare un biet om?
JOHANNA: Pentru că nu-nţelegi nimic. (Pauză.) O să suferim toate chinurile iadului.
FRANTZ: Cine?
JOHANNA: Werner, dumneata şi cu mine. (O scurtă tăcere.) Râmîne aici din gelozie.
FRANTZ (uluit): Ce?
JOHANNA: Din gelozie. E clar? (Pauză. Ridică din umeri.) Nici nu ştii măcar ce înseamnă asta. (Frantz rîde.) O să mă trimită la dumneata în fiecare zi, chiar şi duminica. O să se marti­rizeze la şantiere, în marele lui birou de ministru. Şi seara, voi plăti.
FRANTZ (sincer surprins): îţi cer iertare, dragă prietenă. Dar pe cine e gelos? (Frantz ridică din umeri. El scoate fotografia şi o priveşte.) Pe mine? (Pauză.) I-ai spus… ce-am ajuns?
JOHANNA: I-am spus.
FRANTZ: Ei bine, şi-atunci?
JOHANNA: Ei bine, e gelos.
FRANTZ: Asta-i perversitate! Sînt un om bolnav, nebun poate: mă ascund. Războiul m-a nimicit, doamnă.
JOHANNA: Da, dar n-a nimicit orgoliul dumitale.
FRANTZ: Şi asta ajunge pentru a-l face gelos?
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Spune-i că orgoliul meu e ţăndări. Spune-i că fac pe
grozavul pentru a mă apăra. Iată: o să mă înjosesc pînâ la
ultima limită: spune-i lui Werner că sînt gelos. JOHANNA: Pe el? FRANTZ: Pe libertatea, pe muşchii lui, pe surîsul, pe nevasta
lui, pe conştiinţa lui liniştită. (Pauză.) Ce zici? Ce balsam
pentru amorul lui propriu! JOHANNA: N-are să mă creadă.
FRANTZ: Cu atît mai rău pentru el. (Pauză.) Şi dumneata? JOHANNA: Eu? FRANTZ: Dumneata mă crezi? JOHANNA (nesigură şi agasată): Nu. FRANTZ: Doamnă, s-au comis unele indiscreţii; sînt la curent,
minut cu minut, cu viaţa dumitale particulară. JOHANNA (ridicînd din umeri): Leni te minte. FRANTZ: Leni nu vorbeşte niciodată de dumneata. (Arătînd
ceasul.) Flecarul ăsta: el povesteşte tot. De cum mă părăseşti;
opt şi jumătate, dineu în familie, zece, fiecare se retrage,
rămîi singură cu bărbatul dumitale. Unsprezece, toaletă de
noapte, Werner se culcă, faci baie. Mijlocul nopţii, intri în
patul lui.
JOHANNA (tis insolent): în patul lui. (Pauză.) Nu. FRANTZ: Paturi alăturate. JOHANNA: Da.
FRANTZ: în care faceţi dragoste? JOHANNA (exasperată, cu insolenţă): Cînd într-unui, cînd în
celălalt. FRANTZ (mormăind): Hm! (Priveşte fotografia.) Optzeci de
kilograme! Cred că te striveşte, atletul! îţi place? JOHANNA: Dacă l-am ales, asta înseamnă că prefer atleţii
slăbănogilor. FRANTZ (priveşte fotografia, mormăind, pe urmă o pune în
buzunar): N-am închis ochii de şaizeci de ore. JOHANNA: De ce? FRANTZ: N-ai să te culci cu el cît dorm eu!
JOHANNA (rîs sec): Ei bine, în cazul ăsta, poţi să nu mai dormi deloc.
FRANTZ: Asta-i şi intenţia mea. în noaptea asta, cînd te va lua în braţe, să ştii că eu veghez.
JOHANNA (violent): Regret, dar o să te scutesc de aceste mur­dare plăceri de sihastru. La noapte, poţi să dormi: Werner n-o să se atingă de mine.
FRANTZ (dezamăgit): Cum aşa?
JOHANNA: Pari dezamăgit?
FRANTZ: Nu.
JOHANNA: N-o să mă atingă atîta timp cît vom sta aici din vina lui. (Pauză.) Ştii ce-şi închipuie? Că m-ai sedus! (Insultătoare.) Dumneata! (Pauză.) Ce bine semănaţi amîndoi.
FRANTZ (arătînd poza): Nu.
JOHANNA: Ba da. Doi Gerlachi, doi abstracţi, doi fraţi vizionari. Ce sînt eu? Nimic: un instrument de supliciu. Fiecare dintre ei caută pe trupul meu mîngîierile celuilalt. (Se apropie de Frantz.) Priveşte trupul ăsta. (îi ia mîna şi-l obligă s-o pună pe umărul ei.) Altădată, cînd trăiam printre bărbaţi, n-aveam nevoie de descîntece pentru a-l dori. (Se înde­părtează şi-l respinge. Pauză. Brusc.) Tata vrea să-ţi vorbească.
FRANTZ (neutru): Ah!
JOHANNA: Dacă-l primeşti, îl va dezlega pe Werner de jurămîntul dat.
FRANTZ (calm şi neutru): Şi pe urmă? Ai să pleci?
JOHANNA: Asta nu mai depinde decît de Werner.
FRANTZ (acelaşi joc): Doreşti această întîlnire?
JOHANNA: Da.
FRANTZ (acelaşi joc): Trebuie să renunţ să te mai văd?
JOHANNA: Bineînţeles.
FRANTZ (acelaşi joc): Ce-am să mă fac?
JOHANNA: O să te întorci la Eternitatea dumitale.
FRANTZ: Bine. (Pauză.) Du-te şi spune-i tatei…
JOHANNA (brusc): Nu!
FRANTZ: Cum?
JOHANNA (cu O căldură violentă): Nu! N-o să-i spun nimic.
FRANTZ (nepăsător, simţind că a cîştigat): Trebuie să-i dau
răspunsul meu.
JOHANNA (acelaşi joc): Inutil: n-o să-l transmit. FRANTZ: Pentru ce mi-ai transmis rugămintea lui? JOHANNA: Fără voia mea. FRANTZ: Fără voia dumitale? JOHANNA (rîde scurt, privire încărcată încă de ură):
închipuieşte-ţi că-mi venea să te omor. FRANTZ (foarte amabil): Oh! De mult timp? JOHANNA: De cinci minute. FRANTZ: Şi ţi-a trecut? JOHANNA (surîzînd şi calmă): Nu mai doresc decît să-ţi zgîrii
obrajii. (îi zgîrie obrajii cu ambele mîini. El o lasă.) Aşa.
Ea lasă. să-i cadă mîinile şi se îndepărtează.
FRANTZ (tot amabil): Cinci minute! Ce noroc pe dumneata: la mine, dorinţa de-a te omorî ţine toată noaptea.
Tăcere. Ea se aşază pe pat şi priveşte în gol.
JOHANNA (ei însăşi): N-o să mai plec. FRANTZ (care o pîndeşte): Niciodată? JOHANNA (fără să-l privească): Niciodată.
Are un rîs rătăcit, deschide amîndouă mîinile, ca şi cum ar lăsa să-i scape un obiect şi-şi priveşte picioarele. Frantz o observă şi-şi schimbă atitudinea; redevine maniac şi grav ca în actul II.
FRANTZ: Rămîi cu mine atunci. Definitiv.
JOHANNA: în camera asta?
FRANTZ: Da.
JOHANNA: Fără să mai ies niciodată de aici? (Frantz aprobă.)
Sechestrare? FRANTZ: întocmai. (Vorbeşte mergînd. Johanna îl urmăreşte
cu privirea. Pe măsură ce vorbeşte, ea îşi revine şi se
înăspreşte; înţelege că Frantz nu caută decît să-şi protejeze delirul.) Am trăit doisprezece ani pe un acoperiş de gheaţă deasupra vîrfurilor celor mai înalte; am azvîrlit în noapte fur­nicarul de sticloanţe.
JOHANNA (deja neîncrezătoare): Care sticloanţe?
FRANTZ: Lumea, scumpă doamnă. Lumea în care trăieşti. (Pauză.) Toată marfa asta proastă de nedreptăţi reînvie. Prin dumneata: cînd mă părăseşti, mă-nconjoarâ, pentru că dum­neata eşti înăuntru. Mă striveşti la picioarele Elveţiei saxone şi aiurez într-un pavilion de vînătoare la cinci metri deasupra mării. Apa renaşte în baie în jurul cărnii dumitale. în prezent, Elba curge şi iarba creşte. Femeia e o trădătoare, doamnă.
JOHANNA (sobră şi înăsprită): Dacă trădez pe cineva, să ştii că nu dumneata eşti acela.
FRANTZ: Pe mine! Şi pe mine, agent dublu ce eşti! Douăzeci de ore din douăzeci şi patru, vezi, simţi, gîndeşti jos, sub tălpile mele, cu toţi ceilalţi; mă supui legilor vulgarului. (Pauză.) Dacă te ţin sub cheie, e linişte absolută; lumea se va reîntoarce în abisuri, nu vei fi decît ceea ce eşti: (arătînd-o) Asta! Crabii îmi vor reda încrederea lor şi eu voi sta de vorbă cu ei.
JOHANNA (ironică): O să stai de vorbă şi cu mine cîteodată?
FRANTZ (arătînd plafonul): O să le vorbim împreună. (Johanna izbucneşte în rîs. O priveşte dezorientat.) Refuzi?
JOHANNA: Ce să refuz? îmi povesteşti un coşmar: ascult. Asta-i totul.
FRANTZ: N-o să-l părăseşti pe Werner?
JOHANNA: Ţi-am spus că nu.
FRANTZ: Atunci părăseşte-mă pe mine. Iâtâ fotografia bărbatu­lui dumitale. (T-o dă, ea o ia.) Cît despre ceas, va intra în Eternitate la patru fix. (Desface brăţara şi priveşte cadranul.) Hop! (îl aruncă jos.) De aici înainte va fi patru şi jumătate la orice oră. în amintirea dumitale, doamnă. Adio! (Se duce la uşă, trage zăvorul, ridică bara. Lungă tăcere. Se înclină şi-i arată uşa. Ea se îndreaptă către ieşire, fără grabă, trage
zăvorul, lasă bara. Pe urmă revine spre el, calmă şi fără su cu o reală autoritate.) Bine! (Pauză.) Ce-o să faci?
JOHANNA: Ceea ce fac de luni: naveta. (Gest.)
FRANTZ: Şi dacă n-am să-ţi deschid?
JOHANNA (liniştită): O să deschizi.
Frantz se apleacă, ia ceasul şi-l duce la ureche. Figura şi vo i se schimbă: vorbeşte cu un fel de căldură. începînd de la această replică, o adevărată complicitate se stabileşte între ei pentru moment.
FRANTZ: Avem noroc! Merge. (Priveşte cadranul.) Patru şi treizeci şi unu. Eternitatea plus un minut. Invîrtiţi-vă, învîrtiţi-vă, acelor: trebuie să trăim. (Johannei.) Cum?
JOHANNA: Nu ştiu.
FRANTZ: O să fim trei nebuni furioşi.
JOHANNA: Patru.
FRANTZ: Patru?
JOHANNA: Dacă refuzi sâ-l primeşti, tata îi spune lui Leni tot.
FRANTZ: E în stare.
JOHANNA: Ce-o să se-ntîmple?
FRANTZ: Lui Leni nu-i plac complicaţiile.
JOHANNA: Şi-atunci?
FRANTZ: Va simplifica.
JOHANNA (luînd în mînă revolverul care se găseşte pe masa lui Frantz): Cu ăsta?
FRANTZ: Cu ăsta sau altfel.
JOHANNA: în astfel de cazuri, femeile trag în femei.
FRANTZ: Leni nu-i decît pe jumătate femeie.
JOHANNA: Ţi-ar părea rău să mori?
FRANTZ: Sincer, da. (Gest spre plafon.) N-am găsit cuvintele pe care să le poată ei înţelege. Dar dumitale?
JOHANNA: N-aş vrea ca Werner să rămînă singur.
FRANTZ (rîde, ca un fel de concluzie): Nu putem nici să murim, nici să trăim.
JOHANNA (acelaşi joc): Nici să ne vedem, nici să ne părăsim.
FRANTZ: Sîntem al dracului de încolţiţi. (Se aşază.) JOHANNA: Da, al dracului…
Ea se aşază pe pat. Tăcere. Frantz se întoarce cu spatele la Johanna şi freacă două scoici una de alta.
FRANTZ (cu spatele la Johanna): Trebuie să fie o ieşire.
JOHANNA: Nu e nici una.
FRANTZ (cu forţă): Trebuie să fie una! (Freacă scoicile cu
violenţă maniacă şi disperată) Ei, ce? JOHANNA: Lasă odată scoicile. Mă scot din sărite. FRANTZ: Taci! (Aruncă scoicile în portretul lui Hitier.) Uite ce
efort fac. (Se întoarce pe jumătate spre ea şi-i arată mîinile,
tremurătoare.) Ştii ce mâ-nspăimîntă? JOHANNA: Ieşirea? (Semn afirmativ din partea lui Frantz,
crispat.) Ce este? FRANTZ: încet. (Se ridică şi umblă agitat.) Nu mă grăbi. Toate
caile sînt barate, chiar şi aceea a celui mai mic rău. Rămîne
o cale mereu liberă, pentru că este impracticabilă: al celui
mai mare rău. O s-o luăm pe asta. JOHANNA (într-un ţipăt): Nu! FRANTZ: Iată, asta înseamnă că ştii care-i ieşirea. JOHANNA (cu pasiune): Am fost fericiţi. FRANTZ: Fericiţi în Infern? JOHANNA (repede, cu pasiune): Fericiţi în Mern, da. Fără voia
ta, fără voia mea. Te rog, te implor, să rămînem ceea ce
sîntem. Să aşteptăm fără un cuvînt, fără un gest. (îl ia de
braţ.) Să nu schimbăm nimic. FRANTZ: Ceilalţi se schimbă, Johanna, ceilalţi or să ne
schimbe. (Pauză.) Crezi că Leni o să ne lase să trăim? JOHANNA (cu violenţă): De Leni mă ocup eu. Dacă trebuie
tras, voi trage prima. FRANTZ: S-o dăm pe Leni la o parte. Iatâ-ne singuri şi faţâ-n
faţă. Ce-o să se-ntîmple? JOHANNA (cu aceeaşi pasiune): Nimic n-o să se-ntîmple.
Nimic n-o să se schimbe. O să fim…
FRANTZ: Ba o să se-ntîmple, o să mă distrugi.
JOHANNA (acelaşi joc): Niciodată!
FRANTZ: O să mă distrugi încet, precis, prin simpla dumitale prezenţă. Nebunia mea începe să se şi clatine; înţelegi, Johanna, era refugiul meu; ce-o să devină cînd o să văd lumina zilei?
JOHANNA (acelaşi joc): O să te însănătoşeşti.
FRANTZ (izbucnire scurtă): Ha! (Pauză. Rîs aspru.) O să fiu un om lipsit de vlagă.
JOHANNA: N-o să-ţi fac niciodată rău; nici nu mă gîndesc să te vindec; nebunia ta e colivia mea. Mă-nvîrt în ea, de colo-colo.
FRANTZ (cu o tandreţe amară şi tristă): Te-nvîrţi, veveriţă mică? Veveriţele au dinţi buni; ai să rozi zăbrelele.
JOHANNA: Nu-i adevărat! Nici nu mă gîndesc la asta. Mă plec în faţa tuturor capriciilor dumitale.
FRANTZ: Asta da. Dar se vede prea tare. Minciunile dumitale sînt mărturisiri.
JOHANNA (crispată): Nu te mint niciodată!
FRANTZ: Nu faci decît asta. Generos. Plină de convingere. Ca un mic şi brav soldat. Numai că minţi foarte prost. Pentru a minţi foarte bine, vezi dumneata, trebuie să fii tu însuţi o minciună; e cazul meu. Dumneata, dumneata eşti adevărată. Cînd te privesc ştiu că adevărul există şi că nu-i din lumea mea. (Rîzînd.) Dacă există orfani la Diisseldorf, pariez că sînt graşi ca nişte prepeliţe.
JOHANNA (cu o voce mecanică şi îmbufnată): Au murit, Ger­mania e moartă!
FRANTZ (brutal): Taci! (Pauză.) Ei bine! Cunoşti acum drumul spre culmile răului? îmi deschizi ochii pentru că încerci să mi-i închizi. Şi eu, care de fiecare dată îţi dau pe faţă min­ciunile, devin complicele dumitale pentru că… pentru că ţin la dumneata.
JOHANNA (care şi-a revenit puţin): Deci fiecare face contrariul a ceea ce vrea?
FRANTZ: Exact.
JOHANNA (cu voce răguşită): Ei bine? Care-i ieşirea?
FRANTZ: Ca fiecare să vrea ceea ce e constrîns să facă.
JOHANNA: Trebuie să vreau să te distrug?
FRANTZ: Trebuie să ne ajutăm să vrem Adevărul.
JOHANNA (acelaşi joc): Niciodată n-o să vrei aşa ceva. Eşti fals pînă-n măduva oaselor.
FRANTZ (sec şi distant): Ei, draga mea, trebuia să mă apăr într-un fel. (Pauză. Mai cu căldură.) Voi renunţa pe dată la nălucirile mele, cînd… (Ezită.)
JOHANNA: Cînd?
FRANTZ: Cînd o să te iubesc mai mult decît îmi iubesc minciu­nile. Cînd o să mă iubeşti chiar ştiind adevărul despre mine.
JOHANNA (ironică): Ai un adevăr? Care? Acela pe care-l spui crabilor?
FRANTZ (repezindu-se la ea): Care crabi? Eşti nebună? Care crabi? (Pauză. Se întoarce.) Ah! da. Ei bine, da…. (Deodată, brusc.) Crabii sînt oameni. (Pauză.) Cum, nu crezi? (Se aşază.) De unde oi mai fi născocit-o şi pe asta? (Pauză.) O ştiam… altădată… Da, da, da. Dar am atîtea griji. (Pauză, cu un ton decis.) Oameni adevăraţi, buni şi zdraveni, la toate balcoanele secolelor. Eu, mă tîram prin curte; credeam că-i aud: „Frate, ce-o fi ăsta?” Ăsta, eram eu… (Se ridică. Salută milităreşte, ia poziţia de drepţi. Cu o voce tare.) Eu, Crabul. (Se întoarce spre Johanna şi-i vorbeşte familiar.) Ei bine, am spus nu: nişte oameni n-au să-mi judece ei timpul. Cine-or fi ei la urma urmei? Copiii copiilor noştri. Cine îngăduie unor mucoşi să-şi condamne bunicii? Am întors pe dos situaţia; am strigat: „Iată omul; după mine, potopul; după potop, crabii, voi!” Demascaţi, toţi! Balcoanele mişunau de artropode. (Solemn.) Doar ştii şi dumneata că speţa umană a pornit-o cu stîngul; şi-am pus vîrf ghinionului ei nemaipomenit predîndu-i stîrvul Tribunalului Crustaceelor. (Pauză. Merge într-o parte, încet.) Bine. Atunci, vor fi oameni. (Rîde încet, cu un aer rătăcit şi merge de-a-ndărate-lea spre portretul lui Hitler.) Oameni, ia te uită! (Brusc, zbîrlit.) Johanna, nu-i mai socotesc demni pe ăştia să judece,
nu le mai dau pe mînă afacerea asta şi ţi-o încredinţez dumi-tale. Judecă-mă!
JOHANNA (cu mai multă resemnare decît uimire): Să te judec pe dumneata?
FRANTZ (strigînd): Eşti surdă? (Violenţa face loc mirării neliniştite.) Cum asta? (îşi revine. Rîde sec, aproape îngîmfat, dar sinistru.) O să mă judeci, zău aşa, o să mă judeci.
JOHANNA: Şi nu mai departe decît ieri erai martor. Martorul Omului.
FRANTZ: Ieri, a fost ieri. (îşi trece mîna peste frunte.) Martorul Omului… (Rîzînd.) Şi cine vrei să fie? Dar bine, Doamnă, ăsta e Omul, şi-un copil ar ghici-o. Acuzatul depune mărturie pentru el însuşi. Recunosc că e un cerc vicios. (Cu mîndrie întunecată.) Sînt Omul, Johanna; sînt orice Om şi Omul dintotdeauna, sînt Secolul (bruscă umilinţă bufă) ca oricine.
JOHANNA: în acest caz, o să instruiesc procesul altuia.
FRANTZ: Al cui?
JOHANNA: Al oricui.
FRANTZ: Acuzatul promite să fie exemplar; trebuia să fiu mar­torul apărării, dar dacă vrei, am să mă acuz. (Pauză.) Bineînţeles, eşti liberă. Dar dacă o să m-abandonezi fără să mă asculţi şi din frica de a mă cunoaşte, vei fi pronunţat totuşi sentinţa, cu voia sau fără voia dumitale. Decide! (Pauză. Arată plafonul.) Le spun orice-mi trece prin cap; niciodată nu-mi răspund. Le spun şi glume, aşa, ca să facă haz; şi mă-ntreb întruna dacă fac din ele capete de acuzare împotriva mea. O piramidă de tăcere deasupra capului meu, un mileniu care tace; asta mă omoară. Şi dacă nici nu le pasă de mine? Dacă m-au uitat? Ce-o să mă fac eu, fără tribunal? Ce dispreţ! „Poţi să faci ce vrei, puţin ne pasă!” Atunci? Ce sînt eu – o nimica toată? O viaţă care e pedepsită, o-nghite pâmîntul. Aşa era în Vechiul Testament. Iată-l pe cel Nou. Vei fi viitorul şi prezentul, lumea şi eu însumi; în afară de dumneata, nimic; o să mă faci să uit secolele, o să trăiesc. O
să m-asculţi, o să-ţi surprind privirile, o să te-aud răspunzîndu-mi. într-o zi, poate, după ani şi ani, îmi vei recunoaşte nevinovăţia şi atunci am s-o ştiu şi eu. Ce sărbătoare grandioasă: vei fi totul pentru mine şi totul o să m-achite. (Pauză.) Johanna! E posibil?
Pauză.
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Mai pot fi iubit?
JOHANNA (surîs trist, dar cu profundă sinceritate): Din păcate.
Frantz se ridică. Are aerul eliberat, aproape fericit. Se duce spre Johanna şi o ia în braţe.
FRANTZ: N-o să mai fiu niciodată singur… (Vrea s-o îmbrăţişeze, pe urmă o îndepărtează brusc şi-şi reia aerul maniac şi dur. Johanna îl priveşte, înţelege că a reintrat în singurătatea lui şi se înăspreşte la rîndul ei. Cu o ironie răutăcioasă, dar care nu se referă decît la el.) îţi cer iertare, Johanna; e puţin prea devreme pentru a corupe judecătorul pe care mi l-am ales.
JOHANNA: Nu sînt judecătorul dumitale. Pe cei pe care-i iubeşti nu-i judeci.
FRANTZ: Şi dacă nu m-ai mai iubi? N-ar fi tot judecată? Jude­cata din urmă?
JOHANNA: Cum aş putea?
FRANTZ: Ştiind cine sînt.
JOHANNA: Dar o ştiu.
FRANTZ (frecîndu-şi mîinile, cu un aer încîntat): Oh! Nu. Deloc! Deloc! (Pauză. Are aerul complet nebun.) Va veni o zi, la fel ca toate celelalte, voi vorbi de mine, dumneata o să m-asculţi şi, deodată, dragostea se va nărui! O să mă priveşti cu groază şi o să simt cum redevin… (Se aşază în patru labe şi merge într-o parte) …crab!
JOHANNA (privindu-l cu oroare): Opreşte-te.
FRANTZ (în patru labe): O să mă priveşti cu ochii ăştia. Exact ăştia! (Se ridică repede.) Condamnat, nu? Condamnat fără drept de apel! (Cu voce schimbată, ceremonioasă şi opti­mistă.) Bineînţeles, se prea poate să fiu şi achitat.
JOHANNA (dispreţuitoare şi încordată): Nu sînt sigură că ai dori acest lucru.
FRANTZ: Doamnă, doresc să termin: într-un fel sau altul.
Pauză.
JOHANNA: Ai cîştigat, bravo! Dacă plec, te condamn; dacă rămîn, aşterni neîncrederea între noi; a şi-nceput să strălucească în ochii dumitale. Ei bine, să urmăm programul: să ne îngrijim de decăderea noastră comună, să ne-njosim cu mare grijă unul prin celălalt; o să facem din dragostea noastră un instrument de tortură; şi-o să bem, nu-i aşa? O să-ncepi din nou cu şampania; eu preferam whisky; şi-o s-aduc. Fiecare cu sticla lui, faţă-n faţă şi singuri. (Cu un suris răutăcios.) Ştii ce-o să fim, martor al Omului? O pereche ca toate perechile. (îşi toarnă şampanie în cupă. Se ridică.) Beau pentru noi. (Bea dintr-o înghiţitură şi azvîrle cupa în portretul lui Hitler. Cupa se sparge lovind portretul. Johanna se duce să ia un fotoliu din grămada de mobile stri­cate, îl îndreaptă şi se aşază.) Ei?
FRANTZ (dezorientat): Johanna… Oare…
JOHANNA: Eu te întreb acum. Ei? Ce ai de spus?
FRANTZ: Nu m-ai înţeles. Dacă n-am fi decît noi doi, îţi jur…
JOHANNA: Mai e cineva în afară de noi?
FRANTZ (penibil): Leni, sora mea. Dacă mă hotărăsc să vorbesc, o fac ca să scăpăm de ea. O să spun… ceea ce este de spus, fără să mă cruţ, dar în felul meu, puţin cîte puţin; asta va dura luni, ani. N-are importanţă! Nu-ţi cer decît încrederea dumitale şi dumneata o să ăi încrederea mea, dacă-mi promiţi că n-o să mă crezi decît pe mine.
JOHANNA (îl priveşte lung; apoi mai încet): Bine. N-o să te cred decît pe dumneata.
FRANTZ (cu o oarecare solemnitate, dar sincer): Cît timp vei respecta această promisiune, Leni va fi fără putere asupra noastră. (Se duce să se aşeze.) Mi-a fost frică. Erai în braţele mele, ţe doream, eram gata să trăiesc… şi, deodată, am văzut-o pe sora mea şi mi-am spus: ne va zdrobi. (Scoate o batistă din buzunar şi-şi tamponează fruntea.) Uf! (Cu o voce blinda.) E vară, nu-i aşa? Trebuie să fie cald. (Pauză. Privire in gol.) Ştii c-a făcut din mine o maşină destul de formidabilă?
JOHANNA: Tata?
FRANTZ (acelaşi joc): Da. O maşină de comandat. (Rlde, încet. Pauză.) încă o vară! Şi maşina încă merge. în gol, ca-ntot-deauna. (Se ridică.) O să-ţi povestesc viaţa mea; dar nu te aştepta la cine ştie ce nelegiuiri. Oh! nu: nici măcar atît. Ştii ce-mi reproşez: faptul că n-am făcut nimic. (Se întunecă încet.) Nimic! Nimic! Niciodată!
Scena III FRANTZ, JOHANNA, O FEMEIE
O VOCE DE FEMEIE (încet): Soldat! JOHANNA (fără a auzi femeia): Ai fost în război. FRANTZ: Nici vorbă!
începe să se facă întuneric.
VOCEA DE FEMEIE (mai tare): Soldat!
FRANTZ (în picioare, în faţa scenei, în mod vizibil singur. Johanna, stîndîn fotoliu, a intrat în umbră): Războiul nu-l faci tu; el te face pe tine. Cît timp ne băteam, mă distram de minune: eram un civil în uniformă. Intr-o noapte, am devenit soldat pentru totdeauna. (Ia din spatele lui, de pe masă, o şapcă de ofiţer şi şi-o pune pe cap cu un gest brusc.) Un biet nenorocit de învins, un incapabil. Mă-ntorceam din Rusia,
străbăteam Germania ascunzîndu-mâ, am intrat într-un sat în ruine.
FEMEIA (totinvizibil, mai tare): Soldat!
FRANTZ: Ce-i? (Se întoarce brusc. în mina stingă ţine o lanternă; cu mina dreapta scoate revolverul din toc, gata să tragă; lanterna nu-i aprinsă.) Cine mă strigă?
FEMEIA: Caută!
FRANTZ: Cîţi sînteţi?
FEMEIA: în dreptul tău, nimeni. Dar jos, sînt eu. (Frantz aprinde lanterna brusc, îndreptînd-o spre pămînt. O femeie neagră stă lipită de perete, pe jumătate culcată pe parchet.) Stinge-o, mă orbeşte. (Frantz stinge. Rămîne o lumină difuză care-i învăluie şi care-i face vizibili.) Ha! Ha! Trage odată! Sfîrşeşte-ţi războiul omorînd o nemţoaică!
Frantz îşi dă seama că, fără să observe, a îndreptat revolverul asupra femeii. Pune revolverul cu groază la loc în buzunar.
FRANTZ: Ce faci acolo?
FEMEIA: Precum vezi: sînt la zid. (Cu mîndrie.) E zidul meu. Cel mai solid din sat. Singurul care a rămas în picioare.
FRANTZ: Vino cu mine.
FEMEIA: Aprinde-ţi lanterna. (El aprinde, fascicolul luminează pămîntul. Face să iasă din umbră o cuvertură care înfăşoară femeia din cap pînă-n picioare.) Priveşte! (Ridică puţin cuvertura. Frantz îndreaptă lanterna spre ceea ce îi arată ea; publicul nu vede nimic. Pe urmă, cu un mormăit brusc, el stinge lanterna.) Ei da: erau picioarele mele.
FRANTZ: Ce pot să fac pentru tine?
FEMEIA: Să te aşezi o clipă. (Se aşază Ungă ea.) Am pus la zid un soldat de-ai noştri! (Pauză.) Nu mai doream nimic altceva. (Pauză.) Speram să fie fratele meu. O să te folosesc pe tine. I-aş fi spus: „Priveşte! (Arătînd ruinele oraşului.) E opera ta!”
FRANTZ: Opera lui?
FEMEIA (direct lui Frantz): Şi a ta, băiatule!
FRANTZ: Pentru ce?
FEMEIA (ca o evidenţă): Fiindcă te-ai lăsat bătut.
FRANTZ: Nu spune prostii. (Se ridică brusc, cu faţa spre femeie. Privirea i se opreşte pe un afiş, pînă atunci invizibil, şi pe care un proiector îl luminează brusc. E lipit pe perete la un metru şaptezeci şi cinci de la pămînt, în dreapta femeii: „Vinovaţii sînteţi voi!”) Iar, îl pun deci peste tot!
Se duce să-l rupă.
FEMEIA (cu capul răsturnat pe spate, privindu-l): Lasă-l! îţi spun să-l laşi, e zidul meu\ (Frantz se îndepărtează.) Vinovaţii sînteţi voi! (Citeşte şi-l arată pe el.) Tu, fratele meu, voi toţi!
FRANTZ: Eşti de acord cu ei?
FEMEIA: Ca noaptea cu ziua. Ei povestesc Bunului Dumnezeu că noi sîntem canibali şi Bunul Dumnezeu îi ascultă pentru că au cîştigat. Dar n-o să-mi scoată din cap ideea că adevăratul canibal e învingătorul. Mărturiseşte-o, soldatule, tu nu voiai să mănînci oameni.
FRANTZ (cu oboseală): O! Cîţi am distrus! Distrus! Sate şi oraşe! Capitale!
FEMEIA: Dacă v-au bătut, asta înseamnă că ei au distrus mai multe decît voi. (Frantz ridică din umeri.) Tu ai mîncat came de om?
FRANTZ: Dar fratele tău? A mîncat?
FEMEIA: Sigur că nu; era binecrescut. Ca şi tine.
FRANTZ (după o tăcere): Ai auzit de lagăre?
FEMEIA: De care?
FRANTZ: Ştii bine de care: lagărele de exterminare.
FEMEIA: Da, am auzit.
FRANTZ: Dacă ţi s-ar spune că fratele tău, cînd a murit, era paznic într-unui din lagărele astea, ai fi mîndrâ?
FEMEIA (sălbatică): Da. Ascultâ-mâ bine, băiatule, dacă fratele meu ar avea mii de morţi pe conştinţă, dacă printre aceşti morţi ar fi fost femei la fel ca mine, copii la fel cu cei care
putrezesc sub pietrele astea, aş fi mîndră de el; aş şti că e în Paradis şi că are dreptul să-şi spună: „Am făcut şi eu ce-am putut!” Dar îl cunosc, ţinea mai puţin la noi decît la onoarea lui, mai puţin decît la virtutea lui! Şi iată la ce-am ajuns! (Gest circular. Cu violenţă.) Trebuia Teroarea – ca să devas­taţi tot!
FRANTZ: Am făcut-o şi pe asta.
FEMEIA: N-are să fie niciodată de ajuns! Nu-s destule lagăre! Nu-s destui călăi! Ne-ai trădat dînd ceea ce nu-ţi aparţinea; de fiecare dată, cînd cruţai viaţa unui duşman, chiar de era copil în leagăn, luai viaţa unuia dintr-ai noştri; ai vrut să lupţi fără ură şi m-ai infectat cu ura care-mi roade sufletul. Unde-i virtutea ta, soldat prost? Soldat al înfrîngerii, unde e onoarea ta? Vinovatul eşti tu! Dumnezeu n-o să te judece după faptele tale, ci după cele pe care n-ai îndrăznit să le faci: după crimeje pe care trebuia să le comiţi şi pe care nu le-ai comis! (Se face întuneric cu încetul. Doar afişul a rămas vizibil. Vocea repetă îndepărtîndu-se.) Vinovatul eşti tu! Eşti tu!
Afişul se stinge.
Scena IV FRANTZ, JOHANNA
VOCEA LUI FRANTZ (în noapte): Johanna!
Lumină. Frantz e în picioare, cu capul descoperit, Ungă masă. Johanna stă în fotoliu. Femeia a dispărut.
JOHANNA (tresărind): Ei bine?
Frantz o priveşte mult timp, ducîndu-se spre ea. FRANTZ: Johanna!
O priveşte, încercînd să-şi alunge amintirile.
JOHANNA (dînd înapoi cu oarecare rigiditate): Ce s-a-ntîmplat
cu ea?
FRANTZ: Cu femeia? Depinde. JOHANNA (surprinsă): De ce? FRANTZ: De visurile mele. JOHANNA: Nu era o amintire? FRANTZ: Este şi un vis. Cîteodată o iau cu mine, cîteodatâ o
părăsesc şi cîteodată… Pînă la urmă însă crapă, e un coşmar.
(Cu privirea fixă, pentru el însuşi.) Mâ-ntreb dacă n-am
omorît-o cumva. JOHANNA (fără surpriză, dar cu teamă şi dezgust): Ha!
El începe să rîdă.
FRANTZ (face un gest ca pentru a apăsa pe un trăgaci imaginar): Uite-aşa! (Surîde provocator.) Ai fi lăsat-o să sufere? Pe toate drumurile sînt crime. Crime prefabricate care nu-şi aşteaptă decît făptaşul. Adevăratul soldat trece pe acolo şi le ia asupră-şi. (Brusc.) Nu-ţi place povestea asta! Se vede după privirea dumitale! Ah! Dă-i sflrşitul care-ţi place. (Se îndepărtează de ea cu paşi mari. Aproape de masă se întoarce.) „Vinovatul eşti tu!” Ce părere ai? Avea dreptate?
JOHANNA (n’dicînd din umeri): Era nebună.
FRANTZ: Da. Ei, şi ce dovedeşte asta?
JOHANNA (cu forţă şi claritate): Noi am pierdut pentru că ne lipseau oameni şi avioane!
FRANTZ (întrerupînd-o): Ştiu! Ştiu! Asta-l priveşte pe Hitler. (Pauză.) Vorbesc de mine. Războiul era partea mea: pînă la ce punct trebuia să-l iubesc? (Ea vrea să vorbească.) Gîndeşte-te, gîndeşte-te bine; răspunsul dumitale va fi hotărîtor.
JOHANNA (întunecată, sîcîită şi aspră): M-am gîndit de mult.
FRANTZ (pauză): Dacă aş fi comis într-adevăr toate nelegiui­rile pe care le-au judecat la Niirnberg…
JOHANNA: Care?
FRANTZ: Parcă eu ştiu? Genocid şi toate porcăriile celelalte!
JOHANNA (ridicînd din umeri): De ce sâ le fi comis?
FRANTZ: Pentru că războiul era partea mea: cînd taţii noştri le-au lăsat însărcinate pe mamele noastre, au zămislit nişte soldaţi. Nu ştiu pentru ce.
JOHANNA: Un soldat este un bărbat.
FRANTZ: E mai întîi soldat. Şi-atunci? M-ai iubi totuşi? (Ea vrea să vorbească.) Dar nu te pripi, pentru numele lui Dum­nezeu. (Ea îl priveşte în tăcere.) Ei bine?
JOHANNA: Nu.
FRANTZ: Nu m-ai mai iubi! (Semn alJohannei.) Ţi-ar fi silă de mine?
JOHANNA: Da.
FRANTZ (izbucnind în tis): Bine, bine, bine! Fii liniştită, Johanna, ai de-a face cu o fecioară. Inocenţă garantată. (Ea rămîne provocatoare şi dură.) Poţi să-mi surîzi: am omorît Germania din prea mare sensibilitate.
Uşa de la baie se deschide. Klages intră, închide uşa şi se duce
să se aşeze cu paşi înceţi pe scaunul lui Frantz. Nici Frantz,
nici Johanna nu-l bagă în seamă.
Scena V FRANTZ, JOHANNA, KLAGES
FRANTZ: Eram cinci sute lîngă Smolensk. Cramponaţi de un sat. Comandantul omorît, căpitanii omorîţi: râmâseserâm noi doi, cei doi locotenenţi şi un feldwebel. Ridicol triumvirat: locotenentul Klages era fiul unui pastor; un idealist, cu capul în nori… Heinrich, feldwebelul, trăia cu picioarele pe pâmînt, dar era sută la sută nazist. Partizanii ne tăiau retragerea spre ai noştri: ţineau drumul sub focul lor. Mai aveam alimente pentru trei zile. Am găsit doi ţărani ruşi, i-am pus într-un şopron şi i-am botezat prizonieri.
KLAGES (copleşit): Ce brută!
FRANTZ (fără să se-ntoarcă): Cum?
KLAGES: Heinrich! Am spus: Ce brută!
FRANTZ (vag, acelaşi joc): Ah, da…
KLAGES (jalnic şi sinistru): Frantz, am intrat într-o cloacă.
(Frantz se întoarce brusc spre el.) Şi-a pus în cap sâ-i facă sâ
vorbească pe cei doi ţărani.
FRANTZ: Aha! Aha! (Pauză.) Şi tu nu vrei sâ-i maltrateze? KLAGES: N-am dreptate? FRANTZ: Nu despre asta-i vorba. KLAGES: Dar despre ce? FRANTZ: I-ai interzis să intre în şopron? (Semn al lui Klages.)
Deci, el nu trebuie sâ intre. KLAGES: Ştii bine că n-o să m-asculte. FRANTZ (prefăcîndu-se indignat şi mirat): De ce? KLAGES: Nu găsesc cuvintele. FRANTZ: Cum?
KLAGES: Cuvintele cu care să-l conving. FRANTZ (stupefiat): Şi pe dasupra mai vrei sâ fie şi convins!
(Brutal.) Trateazâ-l ca pe-un cîine, fâ-l sâ se tîrască! KLAGES: Nu pot. Dacă dispreţuiesc un om, un singur om, chiar
un călău, n-o sâ mai respect pe nici unul. FRANTZ: Dacă un subaltern, unul singur, refuza să te-asculte,
n-o să mai fii ascultat de nici unul. De respectul omului,
puţin îmi pasă, dar dacă faci să sară disciplina în aer, asta
înseamnă deruta, masacrul, sau amîndouâ la un loc. KLAGES (se ridică, se duce la uşă, o întredeschide şi aruncă o
privire afară): E în faţa şopronului: pîndeşte. (închide uşa şi
se întoarce spre Frantz.) Sâ-i salvăm! FRANTZ: O să-i salvezi dacâ-ţi salvezi autoritatea. KLAGES: Mă gîndeam… FRANTZ: Ce?
KLAGES: Heinrich te ascultă ca pe Dumnezeu din cer. FRANTZ: Pentru că-l tratez ca pe-o otreapă: e logic. KLAGES (jenat): Dacă ordinul ar veni de la tine… (Implorîndu-l.)
Frantz!
FRANTZ: Nu, prizonierii sînt de resortul tău. Dacă dau un ordin în locul tău, te desconsideră. Şi dacă voi fi omorit peste o oră, după ce te-am desfiinţat, Heinrich va comanda singur. Va fi catastrofal pentru soldaţii mei, pentru că-i prost, iar pentru prizonierii tăi, pentru că-i rău. (Traversează sala şi se apropie deJohanna.) Şi mai ales pentru Klages: cît era el de locotenent, Heinrich l-ar fi băgat în temniţă.
JOHANNA: Pentru ce?
FRANTZ: Klages dorea înfrîngerea noastră.
KLAGES: N-o doresc, o vreau!
FRANTZ: Tu n-ai dreptul!
KLAGES: Va fi prăbuşirea lui Hitler.
FRANTZ: Şi aceea a Germaniei. (Rîzînd.) Kaputt! Kaputt! (Revenind la Johanna.) Era campionul restricţiei mintale: îi condamna pe nazişti în sufletul lui pentru a uita că-i servea cu trupul lui.
JOHANNA: Nu-i servea.
FRANTZ (Johannei): Las-o încurcată! Şi tu eşti la fel cu ei. Mîinile lui îi serveau, vocea lui îi servea. Lui Dumnezeu îi servea: „Nu vreau să fac ceea ce fac!” Dar o făcea totuşi. (Revenind la Klages.) Războiul trece prin tine. Refuzîndu-l, te condamni la neputinţă: ţi-ai vîndut sufletul pentru nimic, moralistule. Pe-al meu o să mi-l vînd scump. (Pauză.) Mai întîi să cîştigăm! Pe urmă, o să ne ocupăm de Hitler.
KLAGES: N-o să mai fie timp.
FRANTZ: O să vedem! (Revenind la Johanna, ameninţător.) Am fost înşelat, doamnă, şi am hotărît că nu voi mai fi.
JOHANNA: Cine te înşelase?
FRANTZ: Mai şi întrebi? Luther. (Rîzînd.) Văzut! înţeles! L-am dat pe Luther dracului şi am plecat. Războiul era destinul meu şi l-am vrut din tot sufletul. Acţionam, în sfîrşit! Născo­ceam alte ordine; eram de acord cu mine.
JOHANNA: A acţiona înseamnă a omorî?
FRANTZ (Johannei): înseamnă a acţiona. Să-ţi scrii numele.
KLAGES: Pe ce?
FRANTZ (lui Klages): Pe ceea ce se găseşte acolo. îl scriu pe-al meu pe cîmpia asta. Voi da socoteală de război ca şi cum l-aş fi făcut de unul singur – şi cînd am să cîştig, am s-o iau de la capăt.
JOHANNA (foarte sec): Şi prizonierii, Frantz?
FRANTZ (întorcînd capul spre ea): Ce-i cu ei?
JOHANNA: Dumneata care dai socoteală de tot, ai dat şi de ei?
FRANTZ (pauză): I-am scos din încurcătură. (Lui Klages.) Cum să-i dau acest ordin, fără să-ţi compromit autoritatea? Aşteaptă puţin. (Pe gînduri.) Bine! (Se duce la uşă şi o deschide. Strigă.) Heinrich!
Se întoarce spre masă şi Heinrich intră în fugă.
Scena VI
FRANTZ, JOHANNA, KLAGES, HEINRICH
HEINRICH (salută milităreşte, poziţie de drepţi): Să trăiţi, dom­nule locotenent.
Un surîs vag de încredere fericită, aproape tandră, îi ilu­minează faţa cîndi se adresează lui Frantz.
FRANTZ (avansează spre feldwebel fără grabă şi-l inspectează din cap pînă-n picioare): Feldwebel, ai ţinuta neîngrijită. (Arătlnd nasturele care atîrnă dintr-o cheutoare.)
HEINRICH: E… e… un nasture, domnule locotenent.
FRANTZ (blînd): Era sâ-l pierzi, prietene. (I-l smulge dintr-odată şi-l ţine în mina stingă.) O să-l coşi la loc.
HEINRICH (dezolat): Domnule locotenent, nimeni nu mai are aţă.
FRANTZ: îndrăzneşti să răspunzi, împuţiciune? (îl plesneşte cu mîna dreaptă, cît poate, de două ori.) Ridică-l! (Dă drumul nasturelui. Feldwebelul se apleacă pentru a-l lua.) Drepţi! (Feldwebelui ridică nasturele. Ia poziţie de drepţi.) începînd de astăzi, locotenentul Klages şi cu mine am hotărît să ne
schimbăm funcţiile în fiecare săptâmînă. O să-l conduci ime­diat la avanposturi; eu, pînă luni, deţin funcţiile sale. Repaus! (Heinrich, salută wilităreşte.) Stai! (LuiKlages.) Mi se pare că avem nişte prizonieri, nu?
KLAGES: Doi.
FRANTZ: Foarte bine; îi iau în grija mea.
HEINRICH (ochii-i strălucesc, crede că Frantz va accepta suges­tiile sale): Domnule locotenent!
FRANTZ (brutal, cu aer mirat): Ce este?
HEINRICH: Sînt partizani.
FRANTZ: Se poate. Ei, şi?
HEINRICH: Dacă permiteţi…
KLAGES: I-am interzis să se ocupe de ei.
FRANTZ: Ai auzit, Heinrich? Iată un lucru hotârît. Afară!
KLAGES: Aşteaptă. Ştii ce m-a întrebat?
HEINRICH (luiFrantz): Eu… am glumit, domnule locotenent.
FRANTZ (încruntînd din sprincene): Cu un superior? (Lui Klages.) Ce te-a întrebat?
KLAGES: „Ce-o să faceţi dacă n-o sâ v-ascult?”
FRANTZ (cu o voce neutră): Ah! (Se întoarce spre Heinrich.) Astăzi, Feldwebel, e rîndul meu să-ţi răspund. Dacă nu asculţi… (Loveşte tocul revolverului.) …te curăţ.
Pauză. KLAGES (lui Heinrich): Condu-mă la avanposturi.
Schimbă o privire cu Frantz şi iese în urma lui Heinrich.
Scena VII FRANTZ, JOHANNA
FRANTZ: Era bine că-mi omoram soldaţii?
JOHANNA: Nu i-ai omorît.
FRANTZ: N-am făcut totul ca să-i împiedic să moară.

JOHANNA: Prizonierii n-ar fi vorbit.
FRANTZ: Ce ştii dumneata?
JOHANNA: Nişte ţărani? Nu aveau nimic de spus.
FRANTZ: Cine ţi-a spus că nu erau partizani?
JOHANNA: în general partizanii nu vorbesc.
FRANTZ: în general, da! (Insistînd, cu o înfăţişare de nebun.) Germania merită o crimă, nu-i aşa? (Monden, dar cu o dega­jare parcă rătăcită, aproape bufă.) Nu ştiu dacă mă poţi înţelege. Eşti dintr-o altă generaţie. (Pauză. Violent, dur, sin­cer, fără s-o privească. Cu privirea fixă, aproape în poziţie de drepţi.) O viaţă scurtă, cu o moarte înălţătoare! Să mergi întruna, să ajungi pînă la capătul groazei, dincolo de Iad! O pulberărie: dacă i-aş fi dat foc în puterea nopţii, totul ar fi sărit în aer, afară de ţara mea; o clipă, aş fi fost mănunchiul ameţitor al unui foc de artificii memorabil, şi pe urmă nimic; noaptea şi numele meu, singur, pe bronz. (Pauză.) Sâ mărturisim că am dat înapoi. Principiile, draga mea, veşnic principiile. îţi închipui, cred, că-i preferam acestor doi pri­zonieri necunoscuţi pe oamenii mei. A trebuit totuşi să zic nu. Şi pentru asta sînt un canibal? Pardon: cel mult un vege­tarian. (Pauză. Pompos, legislator.) Acela care nu face totul nu face nimic: eu n-am făcut nimic. Cel care n-a făcut nimic înseamnă că nu e nimeni. Nimeni? (Arătîndu-se ca la apel.) Prezent! (Pauză. Johannei.) Iată primul cap de acuzare.
JOHANNA: Te achit.
FRANTZ: îţi spun că trebuie să te gîndeşti bine.
JOHANNA: Te iubesc.
FRANTZ: Johanna! (Bate cineva la uşa de intrare de cinci ori, de patru ori, de două ori cîte trei lovituri. Se privesc.) Ei bine, era puţin cam tîrziu.
JOHANNA: Frantz…
FRANTZ: Puţin cam tîrziu ca să mă achiţi. (Pauză.) Tata a vor­bit. (Pauză.) Johanna, o să vezi o execuţie capitală.
JOHANNA (îl priveşte): A dumitale? (Bătăile reîncep.) Şi o să te laşi omorît? (Pauză.) Va sâ zică nu mă iubeşti?
FRANTZ (rîzînd liniştit): Despre dragostea noastră o sâ-ţi vorbesc îndată… (Arătind uşa.) …cînd va fi ea de faţă. N-o să fie frumos. Şi aminteşte-ţi de asta: o să-ţi cer ajutorul şi n-o să mi-l dai. (Pauză.) Dacă rămîne o şansă… Intră acolo.
O duce spre baie. Ea intră. El închide uşa şi se duce să-i deschidă lui Leni.
Scena VIII
FRANTZ, LENI
FRANTZ (îşi scoate repede ceasul de la nună şi-l pune în buzu­nar. Leni intră aducînd pe o farfurie o prăjitură de Savoia cu zahăr pudră. în prăjitură patru luminări. Are un ziar sub braţul stîng): Pentru ce mă deranjezi la ora asta?
LENI: Ştii cît e ora?
FRANTZ: Ştiu că de-abia ai plecat.
LENI: Timpul ţi s-a părut scurt?
FRANTZ: Da. (Arătînd prăjitura.) Ce-i asta?
LENI: O mică prăjitură: ţi-aş fi dat-o mîine ca desert.
FRANTZ: Şi pe urmă?
LENI: După cum vezi: ţi-am adus-o astă-seară cu luminări.
FRANTZ: Luminări, pentru ce?
LENI: Numără-le.
FRANTZ: Una, două, trei, patru. Ei şi?
LENI: Ai treizeci şi patru de ani.
FRANTZ: Da! De la 15 februarie.
LENI: 15 februarie era o aniversare.
FRANTZ: Şi astăzi?
LENI: O dată.
FRANTZ: Bine. (Ia platoul şi-l pune pe masă.) „Frânte”! Tu mi-ai scris numele?
LENI: Cine altcineva?
FRANTZ: Gloria! (îşi contemplă numele.) „Frantz” scris cu zahăr roz. Mai drăguţ, dar nu atît de măgulitor ca bronzul.
(Aprinde luminările.) Ardeţi încet, luminărilor; voi arde şi
eu o dată cu voi. (Cu indiferenţă.) L-ai văzut pe tata. LENI: Mi-a făcut o vizită. FRANTZ: în camera ta? LENI: Da.
FRANTZ: A stat mult? LENI: Destul.
FRANTZ: în camera ta: e o favoare excepţională. LENI: O s-o plătesc scump! FRANTZ: Şi eu. LENI: Şi tu. FRANTZ (taie două bucăţi din prăjitură): Acesta este trupul
meu. (Toarnă şampanie în două cupe.) Acesta este sîngele
meu. (întinde prăjitura lui Leni.) Ia! (Leni dă din cap,
surîzînd.) E otrăvită? LENI: De ce să fie otrăvită? FRANTZ: Ai dreptate: de ce? (întinde o cupă.) O să ciocneşti
totuşi în sănătatea mea? (Leni o ia şi o priveşte cu
neîncredere.) Un crab?
LENI: Roşu de buze. (El îi smulge cupa şi o sparge de masă.) FRANTZ: E al tău. Nu ştii să speli vasele. (îi dă cealaltă cupă
plină. Ea o ia, el toarnă şampanie într-a treia cupă, pe care
şi-o ia.) Bea în sănătatea mea! LENI (ridică cupa): Pentru tine.
FRANTZ: Pentru mine! (Ciocneşte cupa cu a ei.) Ce-mi doreşti? LENI: Să nu fie nimic. FRANTZ: Nimic? Oh! Şi mie ce? Excelentă idee! (Ridicîndu-şi
cupa.) Beau pentru nimic! (Bea, pune cupa la loc. Leni se
clatină, el o prinde în braţe şi o duce către fotoliu.) Aşază-te,
surioară. LENI (aşezîndu-se): Iartă-mă, sînt obosită. (Pauză.) Şi de-abia
de-aici înainte vine greul. FRANTZ: Foarte just.
îşi şterge fruntea.
LENI (ca pentru ea): Mă iau toate frigurile aici. încă o vară
tîmpită.
FRANTZ (uluit): Eu mă-năbuş. LENI (de bună-credinţă): Aşa? poate. (îl priveşte.) FRANTZ: De ce te uiţi aşa la mine? LENI: Aşa. (Pauză.) Eşti schimbat. Ar trebui să se vadă. FRANTZ: Şi nu se vede? LENI: Nu. Te văd pe tine. E decepţionam. (Pauză.) Nu-i nimeni
de vină, dragul meu: ar fi trebuit să mă iubeşti. Dar cred că
nu erai în stare de aşa ceva. FRANTZ: îmi erai tare dragă. LENI (ţipă cu violenţă şi furie): Taci. (Se stăpîneşte, dar vocea
sa păstrează pînă la sfîrşit o mare asprime): Tata mi-a spus
că o cunoşti pe cumnata noastră.
FRANTZ: Vine să mă vadă din cînd în cînd. O fată tare cum­secade. Sînt mulţumit pentru Werner. Ce poveşti mi-ai
îndrugat despre ea? Nu-i deloc cocoşată. LENI: Ba da.
FRANTZ: Ba nu. (Gest vertical al mlinii.) Este… LENI: Da… are spatele drept. Dar să ştii că tot e cocoşată.
(Pauză.) O găseşti frumoasă? FRANTZ: Dar tu? LENI: Frumoasă ca moartea. FRANTZ: E foarte subtil felul în care o caracterizezi: şi eu i-am
spus acelaşi lucru.
LENI: Beau în cinstea ei. (Goleşte cupa şi o aruncă.) FRANTZ (cu un ton obiectiv): Eşti geloasă? LENI: Nu sînt nimic. FRANTZ: Da. E prea devreme. LENI: Mult prea devreme.
Pauză.
FRANTZ (ia o felie de prăjitură şi o mănîncă. Arătînd prăjitura şi rizînd): Un veritabil căluş. (Ţine bucata de prăjitură în
mina stingă. Cu dreapta deschide sertarul, ia revolverul şi, mîncînd, i-l întinde lui Leni.)
LENI: Ce vrei să fac cu el?
FRANTZ (arătîndu-şi pieptul): Trage şi lăs-o în pace.
LENI (rizînd): Pune-l la loc în sertar. Nici nu ştiu măcar să-l mînuiesc.
FRANTZ (rămîne cu braţul întins. Revolverul stă culcat în palma lui): Sper că n-ai de gînd să-i faci vreun rău?
LENI: Pe ea am îngrijit-o treisprezece ani, ei i-am cerşit mîngîierile? Ei i-am înghiţit scuipatul? Pe ea am hrănit-o, spălat-o, îmbrăcat-o, apărat-o contra tuturor? Ea nu-mi datorează nimic şi nici n-o să mă ating de ea. Aş vrea să sufere niţel, dar numai din dragoste pentru tine.
FRANTZ (mai degrabă ca afirmaţie): Eu, îţi datorez ţie totul?
LENI (sălbatică): Totul!
FRANTZ (arătînd revolverul): Ia-l atunci.
LENI: Arzi de nerăbdare. Ce amintire ar păstra despre tine! Şi cît de bine i-ar sta văduvia! E făcută pentru asta. (Pauză.) Nu mă gîndesc să te omor, dragostea mea, şi nu mă tem de nimic pe lume mai mult ca de moartea ta. Numai că sînt obligată să te fac să suferi mult. Am de gînd sâ-i spun totul Johannei.
FRANTZ: Tot?
LENI: Tot. O să te fac ţăndări în inima ei. (Mîna lui Frantz se crispează pe revolver.) Trage odată în biata ta surioară: am scris o scrisoare; în caz de nenorocire, Johanna o va primi. Astă-searâ. (Pauză.) Crezi că mă răzbun?
FRANTZ: Nu te răzbuni?
LENI: Fac ceea ce e drept. Mort sau viu e firesc să-mi aparţii numai mie, pentru că sînt singura care te iubeşte aşa cum eşti.
FRANTZ: Singura? (Pauză.) Ieri aş fi făcut un masacru. Astăzi întrevăd o şansă. O şansă dintr-o sută ca eă să m-accepte. (Punînd revolverul în sertar.) Dacă mai trăieşti încă, Leni, asta se datoreşte numai faptului că m-am hotârît să-mi încerc această şansă pînă la capăt.
LENI: Foarte bine. Să ştie şi ea ce ştiu eu şi cea mai bună dintre noi două să cîştige.
Leni se ridică, se duce spre baie, trecînd în spatele lui; aruncă jurnalul pe masă. Frantz tresare.
FRANTZ: Ce-i asta?
LENI: FrankfurterZeitung: vorbeşte de noi.
FRANTZ: De tine şi de mine?
LENI: De familie. Au iniţiat o serie de articole: „Giganţii care
au reconstruit Germania”. Cinstea cuvenită celor puternici:
încep cu Gerlachii.
Frantz nu se decide să ia jurnalul.
FRANTZ: Ţara e un gigant?
LENI (arătînd articolul): Aşa spun ei. N-ai decît să citeşti: ei spun că-i cel mai mare dintre toţi. (Frantz ia ziarul cu un fel de mîrîit: îl deschide. E cu faţa la public, cu spatele la baie, cu capul ascuns de foile ziarului. Leni bate la uşa de la baie.) Deschide, ştju că eşti acolo.
Scena IX FRANTZ, LENI, JOHANNA
JOHANNA (deschide uşa): Cu atît mai bine. Nu-mi place să mă ascund. (Amabilă.) Bună ziua!
LENI (amabilă): Bună ziua!
JOHANNA (neliniştită. O dă la o parte pe Leni şi se duce direct la Frantz. îl priveşte citind): Ziarele? (Frantz nici măcar nu se întoarce. întorcîndu-se spre Leni.) O iei cam repede.
LENI: Sînt grăbită.
JOHANNA: Grăbită să-l omori?
LENI (ridicînd din umeri): Nu.
JOHANNA: Trebuie să alergi! Ţi-am luat-o înainte. De astăzi
sînt convinsă că va suporta adevărul. LENI: Ce caraghios: el e tot aşa de convins că şi dumneata o să
suporţi adevărul. JOHANNA (surîzînd): O să suport totul. (Pauză.) Tata ţi-a dat
raportul? LENI: Da. JOHANNA: M-a ameninţat şi pe mine. Datorită lui am ajuns
aici.
LENI: Ce spui! JOHANNA: Nu ţi-a spus-o? LENI: Nu.
JOHANNA: Ne manevrează pe toţi. LENI: E limpede ca lumina zilei. JOHANNA: Şi te-mpaci cu asta? LENI: Da.
JOHANNA: Ce ceri?
LENI (arătîndu-l pe Frantz): Să dispari din viaţa lui. JOHANNA: N-o să mai dispar. LENI: O să te dau eu afară. JOHANNA: încearcă!
Pauză.
FRANTZ (pune ziarul pe masă, se ridică, se duce la Johanna; foarte de-aproape): Mi-ai făgăduit că n-ai să mă crezi decît pe mine, Johanna. în clipa asta e bine să-ţi aminteşti promi­siunea: astăzi dragostea noastră depinde numai de asta.
JOHANNA: N-o să te cred decît pe dumneata. (Se privesc. Ea îi surîde cu o încredere tandră. Dar Figura lui Frantz este pămîntie şi chinuită de ticuri. Se sileşte să-i surîdă. Se întoarce, se duce la loc şi ia din nou ziarul.) Ei bine, Leni?
LENI: Sîntem două: una dintre noi e de prisos. Aceea să se desemneze singură.
JOHANNA: Cum să procedăm?
LENI: E nevoie de o încercare serioasă: dacă cîştigi, o să mă
înlocuieşti.
JOHANNA: O să trişezi. LENI: Nu e nevoie. JOHANNA: Pentru ce? LENI: Pentru că tu trebuie să pierzi. JOHANNA: Sâ vedem încercarea. LENI: Bine. (Pauză.) Ţi-a vorbit de Feldwebelul Heinrich şi de
prizonierii ruşi? S-a acuzat că şi-a condamnat la moarte
camarazii, salvînd viaţa a doi partizani? JOHANNA: Da.
LENI: Şi dumneata i-ai spus că avea dreptate? JOHANNA (ironică): Nu ţi se poate ascunde nimic. LENI: Sâ nu te mire: şi mie mi-a jucat teatrul ăsta. JOHANNA: Cum? vrei să spui c-a minţit? LENI: Totu-i adevărat din cele ce ţi-a spus. JOHANNA: Dar…
LENI: Dar povestea nu s-a sfîrşit. Johanna, iată încercarea. FRANTZ: Formidabil! (Aruncă ziarul, se ridică, palid, cu o
privire de nebun.) O sută douăzeci de şantiere! Ai putea
merge de la pâmînt la lună, punînd cap la cap parcursul
anual al vapoarelor noastre. Germania e în picioare. Trăiască
Germania! (Se duce spre Leni cu paşi mari, mecanici.)
Mulţumesc, surioară! Acum, lasâ-ne! LENI: Nu. FRANTZ (poruncitor, ţipînd): Am spus: lasă-ne! (Vrea s-oia cu
forţa.)
JOHANNA: Frantz! FRANTZ: Ce-i?
JOHANNA: Vreau sâ ştiu sfirşitul poveştii! FRANTZ: Povestea asta nu are sfîrşit: toată lumea a murit, în
afară de mine.
LENT: Priveşte-l! într-o zi, în ’49, mi-a mărturisit totul. JOHANNA: Mărturisit? Ce?
FRANTZ: Tîmpenii! Poţi să vorbeşti lucruri serioase cu ea? (Pauză.) Mă distram! Johanna, mi-ai promis sâ nu mă crezi decît pe mine.
JOHANNA: Da.
FRANTZ: Crede-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Crede-mă odată!
JOHANNA: Eu… Dar nu mai eşti acelaşi om cînd e ea de faţă. (Leniiîde.) Fă-mă sâ te cred! Spune-mi că minte, vorbeşte! N-ai făcut nimic, nu-i aşa?
FRANTZ (aproape mlrîind): Nimic.
JOHANNA (cu violenţa): Dar spune-o odată mai tare, să te-aud şi eu! Spune: n-am făcut nimic.
FRANTZ (cu o voce rătăcită): N-am făcut nimic.
JOHANNA (îl priveşte cu un fel de groază şi începe să ţipe): Ah! (îşi înăbuşă ţipătul.) Nu te mai recunosc.
FRANTZ (cu încăpăfinare): N-am făcut nimic.
LENI: Dar i-ai lăsat pe alţii sâ facă.
JOHANNA: Pe cine?
LENI: Pe Heinrich.
JOHANNA: Cei doi prizonieri?…
LENI: Cu ăştia a început.
JOHANNA: Au mai fost şi alţii?
LENI: Numai începutul e greu.
FRANTZ: O sâ mă explic. Cînd vă văd pe amîndouă îmi pierd capul. Mă omorîţi… Johanna, cînd o sâ fim singuri… Totul s-a petrecut aşa de repede… Dar o să-mi găsesc iar argu­mentele, o să spun tot adevărul. Johanna, te iubesc mai mult decît pe viaţa mea… (O ia de braţ, ea se dă la o parte, urlînd.)
JOHANNA: Dâ-mi drumul! (Trece alături de Leni. Frantz rămîne uluit în faţa ei.)
LENI (Johannei): Am pornit-o prost cu încercarea noastră.
JOHANNA: E pierdută. Pâstrează-l!
FRANTZ (rătăcit): Ascultaţi-mă amîndouă…
JOHANNA (cu un fel de ură): Dumneata ai torturat oamenii. Dumneata.
FRANTZ: Johanna. (Ea îl priveşte.) Nu cu ochii ăştia. Nu. Nu cu ochii ăştia. (Pauză.) O ştiam! (Izbucneşte în rîs şi se aşază în patru labe.) De-a-ndaratelea! De-a-ndâratelea! (Leni \ipă, el se ridică.) Nu m-ai văzut niciodată în chip de crab, surioară? (Pauză.) Plecaţi amîndouă! (Leni se duce spre masă şi vrea să deschidă sertarul.) Cinci şi zece! Spuneţi-i tatii că-i dau întîlnire la şase, în sala de consiliu. Ieşiţi! (O lungă tăcere, lumina scade. Johanna iese prima, fără să se întoarcă. Leni ezită puţin, apoi o urmează. Frantz se aşază şi ia din nou ziarul.) O sută douăzeci de şantiere. Un imperiu!
Actul al cincilea
Acelaşi decor ca în actul I. E ora şapte. Se înserează. Nu se vede la început nimic, deoarece jaluzelele de la uşile cu geamuri sînt trase şi camera este cufundată în penumbră. Orologiul bate
ora şapte. La cea de a treia bătaie se deschid jaluzelele de la uşa din stînga şi se face lumină. Tatăl împinge uşa cu fereastră
şi intră. în acelaşi moment, la primul etaj, uşa lui Frantz se
deschide; Frantz apare pe palier. Cei doi oameni se privesc un
moment. Frantz are în mînă o valiză mică, neagră şi pătrată:
magnetofonul său.
Scena I TATĂL, FRANTZ
FRANTZ (fără să se mişte): Bună ziua, tată.
TATĂL (cu voce naturală şi familiar): Bună ziua, băiatule. (Se
clatină, se sprijină de spătarul unui scaun.) Aşteaptă: o să fac
lumină.
Deschide şi cealaltă uşă cu geamuri şi împinge cealaltă
jaluzea. Lumina verde din primul act – spre srlrşit-intră
în cameră.
FRANTZ (coboară o treaptă): Te-ascult.
TATĂL: Nu am nimic să-ţi spun.
FRANTZ: Cum? O sîcîi pe Leni cu rugăminţi…
TATĂL: Copilul meu, sînt în acest pavilion pentru că m-ai chemat tu.
FRANTZ (îl priveşte cu uimire, pe urmă izbucneşte în rîs): Aşa e. (Coboară o treaptă şi se opreşte.) Frumoasă partidă. Ai jucat-o pe Johanna contra lui Leni şi pe urmă pe Leni contra Johannei. Mat din trei mişcări.
TATĂL: Cine-i mat?
FRANTZ: Eu, regele negrelor. Nu te-ai săturat să tot cîştigi?
TATĂL: Sînt sătul de toate, fiule, numai de asta nu; nu se cîştigâ niciodată; încerc să salvez miza.
FRANTZ (ridicînd din umeri): Pînă la urmă, faci tot ce vrei dumneata.
TATĂL: E cel mai sigur mijloc de-a pierde.
FRANTZ (aspru): Asta aşa e! (Brusc.) în fond, ce vrei?
TATĂL: în acest moment? Să te văd.
FRANTZ: Iată-mâ! Satură-te de-a mă vedea cît timp mai poţi! Am pentru dumneata informaţii deosebite. (Tatăl tuşeşte.) Nu tuşi.
TATĂL (cu un fel de umilinţă): O să încerc. (Tuşeşte iar.) Nu e prea uşor. (Stăpînindu-se.) Iată, s-a făcut.
FRANTZ (privindu-şi tatăl; încet): Ce mizerie. (După un timp.) Dar zîmbeşte odată! E sărbătoare doar. Tatăl şi fiul se regăsesc, se taie viţelul cel gras. (Brusc.) Nu vei fi jude­cătorul meu.
TATĂL: Cine vorbeşte de asta?
FRANTZ: Privirea dumitale. (Pauză.) Doi criminali: unul îl con­damnă pe celălalt în numele unor principii pe care le-au încălcat amîndoi. Cum numeşti dumneata farsa asta?
TATĂL (liniştit şi neutru): Justiţia. (Scurtă tăcere.) Tu eşti un criminal?
FRANTZ: Da. Dumneata la fel. (Pauză.) Nu te accept ca judecător.
TATĂL: Atunci, pentru ce ai vrut să-mi vorbeşti?
FRANTZ: Pentru a te informa: am pierdut totul. Şi dumneata ai să pierzi totul. (Pauză.) Jură pe Biblie că n-o să mă judeci. Jură, ori mă-ntorc în clipa asta în camera mea.
TATĂL (se duce pînă la Biblie, o deschide, întinde mîna): Jur!
FRANTZ: Minunat! (Coboară, merge pînă la masă şi pune mag­netofonul pe ea. Se întoarce. Tatăl şi Sul sînt faţă-n faţă, unul Ungă altul.) Unde sînt anii? Eşti acelaşi.
TATĂL: Nu.
FRANTZ (se apropie ca fascinat. Cu o insolenţă vizibilă, dar defensivă): Te revăd, fără nici o emoţie. (Pauză, ridică mîna şi, cu un gest involuntar, o pune pe braţul tatălui său.) Bătrînul Hindenburg. Ce? (Se dă înapoi. Sec şi râu.) Am tor­turat. (Pauză. Cu violenţă.) Mă auzi?
TATĂL (fără să se schimbe la faţă): Da, continuă.
FRANTZ: Asta-i tot. Partizanii ne hârţuiau: erau complici cu cei din sat: am încercat să-i fac pe ţărani să vorbească. (Pauză, sec şi nervos.) Mereu aceeaşi poveste.
TATĂL (greoi şi încet, dar inexpresiv): Mereu.
Pauză. Frantz îl priveşte de sus.
FRANTZ: Mă judeci, aşa e?
TATĂL: Nu.
FRANTZ: Cu atît mai bine. Dragul meu tată, e mai bine s-o ştii
din capul locului: eu sînt călău pentru că dumneata eşti
denunţător.
TATĂL: Nu âm denunţat pe nimeni. FRANTZ: Nici pe rabinul polonez? TATĂL: Nici măcar pe el. Mi-am asumat nişte riscuri…
neplăcute. FRANTZ: Nu spun nimic altceva. (Revede trecutul.) Riscuri
neplăcute? Şi eu âm luat asupra mea unele. (Rîzînd.) Oh!
Foarte neplăcute! (Rîde. Tatăl profită ca să tuşească.) Ce
este?
TATĂL: Rîd cu tine. FRANTZ: Tuşeşti! Opreşte-te, pentru numele lui Dumnezeu,
îmi sfîşii pieptul. TATĂL: Scuză-mâ. FRANTZ: O să mori? TATăL: Ştii doar.
FRANTZ (vrea să se apropie; se dă deodată înapoi): Drum bun!
(Mîinile-i tremură.) Cred că suferi ca un cîine. TATĂL: De ce?
FRANTZ: Din cauza afurisitei âsteia de tuse. TATĂL (agasat): Da de unde!
Tuşea reîncepe, pe urmă se calmează.
FRANTZ: Sufăr şi eu alături de dumneata. (îl priveşte fix.) Mi-a lipsit imaginaţia.
TATĂL: Cînd?
FRANTZ: Acolo. (O lungă tăcere. întoarce spatele Tatălui şi priveşte spre uşa din fund. Cînd vorbeşte îşi revede trecutul, la prezent, în afară de clipele cînd se adresează direct Tatălui.) Superiorii: făcuţi zob; Feldwebelul şi Klages: în mîna mea; soldaţii: la picioarele mele. Singurul consemn: să rezist. Şi rezist. Aleg viii de morţi: tu, du-te să mori! Tu, râmîi aici! (Pauză. în faţa scenei, nobil şi sinistru.) Am puterea supremă. (Pauză.) Ei, ce? (Pare să asculte un interlocutor invizibil, apoi se întoarce spre tatăl său.) Mă întrebau: La ce-o vei folosi?
TATĂL: Cine întreba?
FRANTZ: Era în aerul nopţii. în fiecare noapte. (Imitînd mur­murul interlocutorului invizibil.) La ce-o vei folosi? La ce-6 vei folosi? (Ţipînd.) Imbecililor! Am să merg pînă la capăt. Pînă la capătul puterii! (Tatălui, brusc.) Ştii pentru ce?
TATĂL: Da.
FRANTZ (puţin dezorientat): Aşa?
TATĂL: O dată în viaţa ta ai cunoscut ce-nseamnă neputinţa.
FRANTZ (ţipînd şi rîzînd): Bătrînul Hindenburg are mintea limpede; trăiască! Da, am cunoscut-o. (înceând să rîdă.) Aici, din cauza dumitale! Dumneata l-ai predat pe rabin, patru m-au ţinut şi ceilalţi l-au ucis. Ce puteam să fac? (Ridicînd degetul mic de la mîna stingă şi privindu-l.) Nici măcar să ridic degetul cel mic. (Pauză.) Experienţă curioasă, dar nu-i sfătuiesc pe viitorii şefi să facă una ca asta: nu se
mai ridică nimeni din aşa ceva. M-ai făcut Prinţ, tata. Şi ştii dumneata cine m-a făcut Rege?
TATĂL: Hitler.
FRANTZ: Da. Prin ruşine. După acel… incident, puterea a devenit vocaţia mea. Şi mai ştii c-am ajuns să-l şi admir?
TATĂL: Pe Hilter?
FRANTZ: N-o ştiai? Oh! l-am urît. înainte şi după. Dar în ziua aceea m-a posedat. Doi şefi – trebuie să se omoare unul pe altul sau unul să devină femeia celuilalt. Am fost femeia lui Hitler. Rabinul sîngera şi am descoperit, în fundul neputinţei mele, nu ştiu ce aprobare. (Retrăieşte trecutul.) Am puterea supremă, Hitler m-a făcut un Altul, nemilos şi sfînt: el însuşi. Sînt Hitler, şi o să mă depăşesc. (Pauză. Tatălui.) Nu mai aveam de mîncare; soldaţii mei dădeau tîrcoale ham­barului. (Retrăind trecutul.) Patru nemţi cumsecade mă vor ţintui la pâmînt iar oamenii mei vor stoarce din prizonieri şi ultima picătură de sînge. Nu! N-o să recad niciodată în neputinţa abjectă. O jur. Se întunecă. Groaza e încă încătuşată. O să le-o iau înainte: dacă o s-o descătuşeze cineva eu voi fi acela. O să iau asupra mea tot răul, o să-mi manifest puterea prin ciudăţenia unui act de neuitat: să schimb omul în viermi fiind încă în viaţă; o să mă ocup sin­gur de prizonieri, o să-i scufund în cea mai josnică degradare; o să vorbească. Puterea este o prăpastie căreia îi văd fundul; nu ajunge să-i alegi pe cei ce vor muri curînd; cu un briceag şi o brichetă, voi decide soarta stăpînirii umane. (Uluit.) Fascinant! Suveranii merg în Iad, e gloria lor: o să mă duc şi eu.
Rămîne halucinat în faţa scenei.
TATĂL (liniştit): Au vorbit?
FRANTZ (smuls din amintiri): Ce, cum? (Pauză.) Nu. (Pauză.)
Au murit înainte de-a vorbi. TATĂL: Cine pierde cîştigâ. FRANTZ: Eh! totul se învaţă: nu eram încă format. încă nu.
TATĂL (surîzînd trist): N-are a face: soarta stăpînirii umane, ei au decis-o.
FRANTZ (urlînd): Aş fi făcut ca ei! Aş fi murit sub lovituri fărâ să spun un cuvînt. (Se linişteşte.) Şi în definitiv puţin îmi pasă! Mi-am păstrat autoritatea.
TATĂL: Mult timp?
FRANTZ: Zece zile. După aceste zece zile, carele inamice au atacat, au murit cu toţii – chiar şi prizonierii. (Rîzînd.) Par­don! Afară de mine! Eu n-am murit! N-am murit deloc! (Pauză.) Nimic nu e sigur din ceea ce am spus – decît că am torturat.
TATĂL: Şi-apoi? (Frantz ridică din umeri.) Ai umblat pe dru­muri? Te-ai ascuns? Şi pe urmă te-ai întors la noi?
FRANTZ: Da. (Pauză.) Ruinele îmi dădeau dreptate; îmi erau dragi casele noastre pustiite şi copiii noştri mutilaţi. Am pretins că mă-nchid în casă pentru a nu asista la agonia Ger­maniei; e fals. Doream moartea ţării mele şi m-am seches­trat pentru a nu fi martorul reînvierii sale. (Pauză.) Judecă-mâ!
TATĂL: M-ai făcut să jur pe Biblie…
FRANTZ: Mi-am schimbat părerea: să terminăm odată.
TATĂL: Nu.
FRANTZ: Iţi spun că te dezleg de jurâmînt.
TATĂL: Călăul va accepta verdictul denunţătorului?
FRANTZ: Nu există Dumnezeu, nu-i aşa?
TATĂL: Tare mi-e teamă că nu, deşi uneori ar prinde bine!
FRANTZ: Atunci, denunţător sau nu, eşti judecătorul meu firesc. (Pauză. Tatăl neagă din cap.) N-o să mă judeci? Deloc? Atunci, ai altceva în cap! O să fie şi mai rău! (Brusc.) Aştepţi. Ce?
TATĂL: Nimic: eşti aici.
FRANTZ: Aştepţi! Cunosc lungile, lungile dumitale aşteptări. Am văzut în faţa dumitale oameni aspri, oameni răi. Te insultau. Dumneata nu spuneai nimic, aşteptai: la sfîrşit toţi proştii ăştia se topeau. (Pauză.) Vorbeşte! Vorbeşte! Spune orice. E insuportabil.
Pauză.
TATĂL: Ce-o să faci?
FRANTZ: O să mă-ntorc acolo sus.
TATĂL: Cînd b să mai cobori?
FRANTZ: Niciodată.
TATĂL: N-o să primeşti pe nimeni?
FRANTZ: O s-o primesc pe Leni: pentru serviciu.
TATĂL: Şi pe Johanna?
FRANTZ (sec): S-a terminat! (Pauză.) Fata asta n-a avut destulă îndrăzneală…
TATĂL: O iubeai?
FRANTZ: Singurătatea mă apăsa. (Pauză.) Dacă m-ar fi accep­tat cum sînt…
TATĂL: Tu, te accepţi?
FRANTZ: Dar dumneata? Dumneata mă accepţi?
TATĂL: Nu.
FRANTZ (profund atins): Nici măcar un tată.
TATĂL: Nici măcar.
FRANTZ (cu o voce alterată): Atunci? Ce căutăm împreună? (Tatăl nu răspunde. Cu o nelinişte profundă.) Ah, nu trebuia să te revăd! Bănuiam eu! Bănuiam eu!
TATĂL: Ce bănuiai?
FRANTZ: Ce-o să mi se întîmple.
TATĂL: Nu ţi se-ntîmplă nimic.
FRANTZ: Nu încă. Dar dumneata eşti acolo şi eu aici: ca în visurile mele. Şi, tot ca în visurile mele, dumneata aştepţi. (Pauză.) Foarte bine. Şi eu, de asemeni, pot s-aştept. (Arătînd uşa camerei sale.) între dumneata şi mine voi pune această uşă. Şase luni de răbdare. (Arătîndu-i capul.) în şase luni acest craniu va fi gol, ochii ăştia nu vor mai vedea, vier­mii vor mînca aceste buze şi dispreţul care le umflă.
TATĂL: Nu te dispreţuiesc.
FRANTZ (ironic): într-adevăr! După cele ce ţi-am spus?
TATĂL: Nu mi-ai spus nimic nou.
FRANTZ (stupefiat): Cum?
TATĂL: Poveştile tale de la Smolensk le ştiu de trei ani.
FRANTZ (violent): Imposibil! Morţi! Nici un martor. Morţi şi înmormîntaţi. Toţi.
TATÂL: Afară de doi, pe care ruşii i-au eliberat Au venit să mă vadă. Era în martie ’56. Ferist şi Scheidemann: ţi-i aminteşti?
FRANTZ (dezorientat): Nu. (Pauză.) Ce voiau? TATĂL: Bani ca să tacă. FRANTZ: Şi-apoi? TATĂL: Nu mă las şantajat. FRANTZ: Ei sînt… TATĂL: Muţi. îi uitaseşi: continuă. FRANTZ (cu privirea în gol): Trei ani? TATĂL: Trei ani. Am notificat aproape imediat decesul tău şi
anul următor l-am chemat pe Werner: era mai prudent. FRANTZ (n-a ascultat): Trei ani! Ţineam discursuri crabilor, îi minţeam! în timp ce, de trei ani, aici eram descoperit. (Brusc.) Din clipa aceea, cauţi să mă vezi, nu-i aşa? TATĂL: Da. FRANTZ: De ce?
TATĂL (ridicînd din umeri): Uite aşa.
FRANTZ: Erau în biroul dumitale. îi ascultai pentru că mă cunoscuseră. Şi pe urmă – la un moment dat – unul dintre doi ţi-a spus: „Frantz von Gerlach este un călău!” Lovitură de teatru! (încercînd să glumească.) Vestea te-a surprins grozav, sper?
TATĂL: Nu. Nu prea mult.
FRANTZ (strigînd): Eram curat, cînd te-am părăsit! Eram pur! Am vrut să-l salvez pe polonez… Nu eşti surprins? (Pauză.) Ce-ai gîndit? Nu ştiai nimic încă şi dintr-o dată ai ştiut tot! (Strigînd tare.) Ce-ai gîndit, pentru numele lui Dumnezeu? TATĂL (cu tandreţe profundă, sumbru): Bietul meu copil! FRANTZ: Ce?
TATăl: Mâ-ntrebi ce-am gîndit! Ţi-am spus. (Pauză. Frantz se ridică, pe urmă cade hohotind pe umărul tatălui său.) Băieţelul meu! (îi mîngîie stîngaci ceafa.) Băieţelul meu! FRANTZ (îndreptlndu-se brusc): Halt! (Pauză.) Efect de sur­priză. Şaisprezece ani de cînd n-am plîns: voi mai plînge o dată peste şaisprezece ani. Nu mă plînge, că-mi vine să muşc. (Pauză.) Nu mă iubesc prea mult. TATĂL: Pentru ce te-ai iubi?
FRANTZ: într-adevăr.
TATĂL: Asta mă priveşte numai pe mine.
FRANTZ: Dumneata mă iubeşti? îl iubeşti pe măcelarul din Smolensk?
TATĂL: Măcelarul din Smolensk eşti tu.
FRANTZ: Bine, bine, dă-i drumul. (Rîs voit vulgar.) Există tot felul de gusturi. (Brusc.) Mă supui la cazne! Cînd îţi arăţi sentimentele, e pentru că pot servi proiectelor dumitale. îţi spun că mă chinuieşti; lovituri tari mai întîi, pe urmă duioşie grozavă; cînd o să mă socoteşti numai bun… Hai! Ai avut prea mult timp pentru a rumega această afacere şi eşti prea trufaş ca să nu-ţi vină s-o aranjezi în felul dumitale.
TATĂL (ironic şi sumbru): Trufaş! Mie mi-a trecut de mult asta. (Pauză. Rîde pentru el singur, în veselit, dar sinistru. Pe urmă se întoarce spre Frantz. Cu o mare blîndeţe, totuşi neîndu­plecat.) Dar dacă e vorba de afacerea asta, am s-o aranjez.
FRANTZ (sărind înapoi): O să te-mpiedic: ce te priveşte?
TATĂL: Vreau să nu mai suferi.
FRANTZ (dur, dar brutal, ca şi cum ar acuza o altă persoană): Nu sufăr: am făcut pe alţii să sufere. Poate sesizezi nuanţa?
TATĂL: Da, o sesizez.
FRANTZ: Am uitat totul. Pînă şi ţipetele lor. Sînt gol.
TATĂL: Bănuiesc. E şi mai greu, nu?
FRANTZ: De ce vrei să fie aşa?
TATĂL: De paisprezece ani eşti prada unei suferinţe pe care ai iscat-o tu, dar pe care n-o mai simţi.
FRANTZ: Dar cine-ţi cere să vorbeşti de mine? Da. E mult mai greu: sînt calul ei, ea mă călăreşte. Nu-ţi doresc un călăreţ ca ăsta. (Brusc.) Şi-atunci? Care-i soluţia? (77 priveşte pe tatăl său cu ochii mari, deschişi.) Du-te dracului!
întoarce spatele si urcă treptele cu greu.
TATĂL (n-a făcut nici un gest ca să-l reţină; dar cînd Frantz ajunge pe palierul primului etaj, vorbeşte cu o voce puter­nică): Germania e în camera ta! (Frantz se întoarce încet.) Ea trăieşte, Frantz! N-ai s-o mai uiţi.
FRANTZ: Ştiu, cu toată înfrîngerea, îşi duce zilele de azi pe mîine. Am să mă împac şi cu asta.
TATĂL: Din cauza înfrîngerii ei, e cea mai mare putere din Europa. Ai să te poţi împăca cu asta? (Pauză.) Sîntem mărul discordiei şi miza. Lumea ne răsfaţă; toate pieţele ne stat deschise, maşinile noastre merg din plin; Germania e o uzină. Providenţială înfrîngere, Frantz; avem unt şi tunuri. Avem soldaţi, fiul meu! Mîine vom avea bomba! Atunci o să ne scuturăm coama şi-o să-i vezi pe tutorii noştri sărind ca nişte purici.
FRANTZ (cu o ultimă apărare): Dominăm Europa şi sîntem bătuţi! Ce-am fi făcut dacă eram învingători?
TATĂL: Nu puteam învinge.
FRANTZ: Trebuia deci să pierdem acest război?
TATĂL: Trebuia jucat la „cine pierde cîştigâ”: ca întotdeauna.
FRANTZ: E ceea ce ai făcut dumneata?
TATĂL: Da: de la începutul ostilităţilor.
FRANTZ: Şi cei care-şi iubeau îndeajuns ţara pentru a-şi sacri­fica onoarea lor militară victoriei…
TATĂL (calm şi dur): Riscau să prelungească masacrul şi să dăuneze reconstrucţiei. (Pauză.) Adevărul este că n-au făcut absolut nimic, ta afară de nişte onoruri individuale.
FRANTZ: Straşnic subiect de meditaţie: iată cu ce-o să mă ocup ta camera mea.
TATĂL: N-ai să mai stai acolo nici o clipă.
FRANTZ: Te-nşeli: o să reneg această ţară care mă reneagă.
TATĂL: Ai încercat s-o renegi treisprezece ani, fără prea mare succes. Acum cînd ştii adevărul, cum crezi c-ai să mai poţi începe iar comediile tale?
FRANTZ: Şi cum aş putea să mă dezobişnuiesc de ele? Tre­buie ca Germania să crape, altfel aş fi un criminal de drept comun.
TATĂL: Exact.
FRANTZ: Şi-atunci? (îşi priveşte tatăl; brusc.) Nu vreau să mor.
TATĂL (liniştit): De ce nu?
FRANTZ: Tocmai dumneata întrebi? Dumneata care ai lăsat viitorului un nume?
TATĂL: Dacă ai şti cît de puţin îmi pasă.
FRANTZ: Minţi, tată: voiai să faci vapoare şi le-ai făcut.
TATĂL: Le făceam pentru tine.
FRANTZ: Ia te uită! Credeam că pe mine m-ai făcut pentru ele. în orice caz, ele există. Mort, vei fi o flotă. Eu, eu ce-o să las?
TATĂL: Nimic.
FRANTZ (rătăcit): Iată pentru ce voi trăi o sută de ani. Eu nu am decît viaţa mea. (Cu rătăcire.) N-o am decît pe ea! N-o să mi-o ia nimeni. Crede-mă, o detest, dar e mai bine decît nimic.
TATĂL: Viaţa ta, moartea ta, ta orice caz nu înseamnă nimic. Tu nu eşti nimic, tu nu faci nimic, tu n-ai făcut nimic, tu nu poţi să faci nimic. (Pauză lungă. Tatăl se apropie încet de scară. Se aşază în lumina lămpii, la picioarele lui Frantz, şi-i vorbeşte ridicînd capul.) Iartâ-mâ!
FRANTZ (înţepenit de frică): Dumneata îmi ceri iertare, mie? Ce s-ascunde dedesubt? (Tatăl aşteaptă. Brusc.) Iertare, pentru ce?
TATĂL: Pentru tine. (Pauză. Cu un surîs.) Părinţii stat nişte idioţi: ei opresc soarele ta loc. Credeam că lumea n-o să se mai schimbe. S-a schimbat. îţi aminteşti de acest viitor pe care ţi-l dâruisem?
FRANTZ: Da.
TATĂL: îţi vorbeam mereu de el şi tu îl vedeai. (Frantz face un semn de încuviinţare.) Ei bine, nu era decît trecutul meu.
FRANTZ: Da.
TATĂL: O ştiai?
FRANTZ: Am ştiut-o întotdeauna. La început, asta-mi plăcea.
TATĂL: Bietul meu copil! Voiam să-mi urmezi la conducere, şi cînd colo, întreprinderea e cea care conduce. Ea-şi alege oamenii. Pe nune m-a eliminat: deţin, dar nu mai comand. Şi pe tine, prinţişorule, te-a respins din prima clipă: ce să facă ea cu un prinţ? Ea îşi formează şi-şi recrutează singură administratorii. (Frantz coboară încet treptele, în timp ce Tatăl vorbeşte.) Ţi-am dat toate calităţile şi gustul meu aprig pentru putere. Nu ţi-au folosit la nimic. Ce păcat! Pentru a acţiona, luai cele mai mari riscuri şi, vezi tu, ea transforma ta gesturi toate actele tale. Ptaâ la urmă. chinul tău te-a împins la crimă şi ptaă şi ta crimă te reduce la nimic: ea se
îngraşă din înfrîngerea ta. Nu-mi plac remuşcările, Frantz, nu ajută la nimic. Dacă aş fi putut crede că tu eşti util în altă parte şi altfel… Dar te-am făcut monarh; astăzi asta înseamnă: bun de nimic.
FRANTZ (cu un sutîs): Eram predestinat?
TATĂL: Da.
FRANTZ: La neputinţă?
TATĂL: Da.
FRANTZ: La crimă?
TATĂL: Da.
FRANTZ: De dumneata?
TATĂL: De pasiunile mele pe care le-am pus în tine. Spune tri­bunalului tău de crabi că singurul vinovat sînt eu — şi de toate.
FRANTZ (acelaşi surîs): Iată ceea ce voiam să te aud spunînd. (Coboară ultimele trepte şi se află pe acelaşi plan cu Tatăl.) Atunci accept.
TATĂL: Ce?
FRANTZ: Ceea ce aştepţi de la mine. (Pauză.) Cu o singură condiţie: amîndoi, imediat.
TATĂL (brusc dezamăgit): Imediat?
FRANTZ: Da.
TATĂL (cu voce răguşită): Vrei să spui azi?
FRANTZ: Vreau să spun: pe loc. (Tăcere.) Asta voiai?
TATĂL (tuşeşte): Nu… atît de repede.
FRANTZ: Pentru ce nu?
TATĂL: Abia te-am regăsit.
FRANTZ: N-ai regăsit pe nimeni. Nici măcar pe dumneata (E calm şi simplu pentru prima dată, dar complet disperat.) N-aş fi fost nimic altceva decît una dintre imaginile dumi­tale. Celelalte âu rămas în capul dumitale. Nenorocirea a vrut ca aceasta să se fi încarnat. La Smolensk, într-o noapte, a avut… ce? Un minut de independenţă. Şi iată: eşti vinovat de tot, în afară de asta. (Pauză.) Am trăit treisprezece ani cu un revolver încărcat în sertar. Ştii de ce nu m-am omorît? îmi spuneam: ceea ce e făcut rămîne bun făcut. (Pauză. Pro­fund sincer.) Moartea nu aranjează nimic: şi nici pe mine nu mă aranjează. Aş fi vrut, o să rîzi, aş fi vrut să nu mă fi
născut niciodată. Nu minţeam întotdeauna, acolo sus. Seara, mă plimbam prin cameră şi mă gîndeam la dumneata.
TATĂL: Eram aici, în fotoliul ăsta. Tu umblai: eu te ascultam.
FRANTZ (indiferent şi neutru): Ah! (Continuîndu-şi ideea.) Mă gîndeam: dacă ar găsi mijlocul de-a pune mîna pe imaginea asta rebelă, s-o reia, s-o resoarbă, nu ar fi fost niciodată altceva decît el.
TATĂL: Frantz, am fost întotdeauna numai eu.
FRANTZ: Uşor de spus: dovedeşte. (Pauză.) Cît timp vom trăi, vom fi doi. (Pauză.) Mercedes-ul avea şase locuri, dar dum­neata nu mă luai decît pe mine. Spuneai: „Frantz, trebuie să te oţeleşti, o să mărim viteza”. Aveam opt ani; o luam pe dramul ăsta, pe malul Elbei… Teufelsbriicke mai există?
TATĂL: Da.
FRANTZ: Un loc periculos: în fiecare an se întîmplau accidente mortale.
TATĂL: Sînt în fiecare an tot mai multe.
FRANTZ: Spuneai: „Am ajuns”, apâsînd pe accelerator. Eram nebun de frică şi de bucurie.
TATĂL (surîzînd): O dată era să capotăm.
FRANTZ: De două ori. Maşinile merg astăzi mai repede?
TATĂL: Porsche-ui surorii tale atinge 180.
FRANTZ: Sâ-l luăm.
TATĂL: Aşa de repede!…
FRANTZ: Ce mai speri?
TATĂL: Un răgaz.
FRANTZ: îl ai. (Pauză.) Ştii bine câ nu va dura. (Pauză.) Nu e ceas în care să nu te urăsc.
TATĂL: Şi în acest moment?
FRANTZ: în acest moment, nu. (Pauză.) Imaginea dumitale o să ne pulverizeze, ca toate acelea care n-au ieşit niciodată din capul dumitale. Ţi-a fost dat să fii cauza mea şi destinul meu pînă lâ capăt.
Pauză.
TATĂL: Bine. (Pauză.) Eu te-am făcut, eu o să te desfac. Moartea mea o s-o cuprindă pe a ta şi, în cele din urmă, voi
fi singurul care moare. (Pauză.) Aşteaptă. Nici pentru mine nu mi-am închipuit că totul va merge aşa de repede. (Cu un suris care nu-i poate ascunde spaima.) E caraghios, o viaţă care se face ţăndări sub un cer gol… Asta… nu înseamnă nimic. (Pauză.) N-o să am judecător. (Pauză.) Ştii, nici eu nu mă iubeam.
FRANTZ (punînd mina pe braţul Tatălui): Asta mă privea pe mine.
TATĂL (acelaşi joc): în fine, iată. Sînt umbra unui nor: un răpăit de ploaie şi soarele va lumina locul unde am trăit. Puţin îmi pasă: cine cîştigă pierde. întreprinderea care ne striveşte eu am făcut-o. Nu e nimic de regretat. (Pauză.) Frantz, vrei să goneşti puţin? Asta te-ar însănătoşi.
FRANTZ: Luăm Porsche-ul?
TATĂL: Bineînţeles. Am sâ-l scot din garaj. Aşteaptâ-mâ.
FRANTZ: O să semnalizezi?
TATĂL: Cu farurile? Da. (Pauză.) Leni şi Johanna sînt pe terasă, Spune-le adio.
FRANTZ: Eu… Fie… Cheamă-le.
TATĂL: Pe curînd, băiatule. (Iese.)
Scena II FRANTZ, singur, apoi LENI şi JOHANNA
Se aude Tatăl, strigîndîn culise: Johanna! Leni!
Frantz se apropie de sobă şi-şi priveşte fotografia. Brusc, .
smulge doliul şi-l aruncă jos.
LENI (apare în prag): Ce faci?
Johanna intră la rîndul ei. El vine în faţa scenei.
FRANTZ (rîzînd): Trăiesc, nu?
LENI: Eşti în civil, domnule locotenent?
FRANTZ: Tata mă conduce la Hamburg şi mă voi îmbarca mîine. N-o să mă mai vedeţi. Ai cîştigat, Johanna: Werner e liber. Liber ca pasărea cerului. Noroc! (E în capul mesei.
Arătînd magnetofonul cu indexul.) îţi fac cadou magneto­fonul. Cu cea mai bună înregistrare a mea: 17 decembrie 1953. Eram inspirat. O s-o asculţi mai tîrziu: într-o zi cînd ai să vrei să cunoşti argumentul Apărării, sau, pur şi simplu, să-ţi aminteşti vocea mea. Primeşti?
JOHANNA: Primesc.
FRANTZ: Adio!
JOHANNA: Adio!
FRANTZ: Adio, Leni! (îi mîngîie părul, ca Tatăl.) Părul tău e moale.
LENI: Ce maşină luaţi?
FRANTZ: Pe a ta.
LENI: Şi pe unde-o să treceţi?
FRANTZ: Pe şoseaua Elbei.
Două faruri de maşină se aprind afară; lumina lor luminează camera prin uşile cu geam.
LENI: înţeleg. Tata îţi face semn. Adio!
Frantz iese. Zgomot de maşină. Zgomotul creşte şi descreşte. Luminile au măturat cealaltă uşă cu fereastră şi au dispărut. Maşina a plecat.
Scena III JOHANNA, LENI
LENI: Cîte ceasul?
JOHANNA (mai aproape de orologiu): Şase şi treizeci şi două.
LENI: La şase şi treizeci şi nouă Porsche-ul meu va fi în apă.
Adio!
JOHANNA (surprinsă): Pentru ce? LENI: Pentru că Teufelsbriicke e la şapte minute de-aici. JOHANNA: O să… LENI: Da. JOHANNA (dură şi crispată): Tu l-ai omorît!
LENI (la fel de dură): Şi tu? (Pauză.) Ce importanţă are asta: nu voia să mai trăiască.
JOHANNA (care se mai ţine încă, gata să izbucnească): Şapte minute.
LENI (se apropie de orologiu): Şase, acum. Nu. Cinci şi jumătate.
JOHANNA: Oare nu s-ar putea…
LENI (tot dură): Să-i ajungem din urmă? încearcă. (Pauză.) Ce-o să faci acum?
JOHANNA (încercînd să fie aspră): Werner o să decidă. Şi tu?
LENI (arătînd camera lui Frantz): E nevoie de un sechestrat acolo sus. Voi fi eu. N-o să te mai revăd, Johanna. (Pauză.) Fii bună şi spune-i Hildei să bată la uşa asta, mîine dimineaţă, o sâ-i dau dispoziţii. (Pauză.) Au mai rămas două minute. (Pauză.) Nu te detestam. (Se apropie de magneto­fon.) Argumentul Apărării. (77 deschide.)
JOHANNA: Nu vreau…
LENI: Şapte minute! Lasă-l, sînt morţi.
Apasă pe butonul magnetofonului imediat după ultimele
cuvinte. Vocea lui Frantz se aude imediat. Leni traversează
încăperea în timp ce Frantz vorbeşte. Urcă treptele şi intră
în cameră.
VOCEA LUI FRANTZ (la magnetofon): Secole, iată secolul meu, solitar şi diform, acuzatul. Clientul meu îşi deschide pîntecele cu propriile sale mîini; ceea ce luaţi drept o limfă albă, este sînge: nu sînt globule roşii, acuzatul moare de foame. Dar să vă spun secretul acestei perforaţii multiple: secolul ar fi fost bun dacă omul n-ar fi fost spionat de crudul său duşman străvechi, de speţa carnasieră care a jurat pierderea sa, de bestia fără păr şi făcătoare de rău, de om. Unu şi cu unu fac unu, iată misterul nostru. Bestia se ascun­dea, noi surprindeam privirea, deodată, în ochii intimi ai aproapelui nostru: atunci izbeam; legitimă apărare preven­tivă. Am surprins bestia, am izbit, un om a căzut, în ochii săi muribunzi am văzut bestia, încă vie pesemne. Unu şi cu unu fac unu: ce neînţelegere! De la cine, de unde vine acest gust
rînced şi fad în gîtul meu? De la om? De la bestie? De la mine însumi! E gustul secolului. Secole fericite, nu cunoaşteţi ura noastră, cum aţi putea înţelege voi puterea atroce a iubirilor noastre muritoare? Dragostea, ura, unu şi cu unu… Achitaţi-ne! Clientul meu a fost primul care a cunoscut ruşinea: el ştie că e gol. Copii frumoşi, voi ieşiţi din noi, durerile noastre v-au făcut. Acest secol este o femeie, naşte, veţi condamna-o voi pe mama voastră? Hei? Cum? Răspundeţi odată! (Pauză.) Al treizecilea nu mai răspunde. Poate n-o să mai fie secole după al nostru. Poate că o bombă va stinge luminile. Totul va fi mort! Ochii, judecătorii, timpul. Noapte. O! tribunal al nopţii, tu care ai fost, care vei fi, care eşti, am fost! Am fost! Eu, Frantz, von Gerlach, aici, în camera asta am luat secolul pe umerii mei şi am spus: voi răspunde de el. în această zi şi pentru tot­deauna. Ei! Ce?
Leni a intrat în camera lui Frantz. Werner apare în uşa
pavilionului, Johanna îl vede şi se îndreaptă spre el.
Figuri inexpresive. Ies fără să-şi vorbească. începînd de la
,Răspundeţi odată” scena e goală.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.