O soacră la Grand Hotel de Ion Luca Caragiale

Farsă fantezistă într-un act
Persoanele

Alex. Peruzeanu
Iulia, nevasta sa
Fifina, soacra lui
Ulis Furtunescu, căpitan englez
Victor, chelner
Liza, cameristă

Într-un Grand Hotel, la Bucureşti

(Teatrul înfăţişează o sală de intrare a unui hotel, etajul întâi. Mobile elegante; în fund, uşă care dă în coridor; de o parte şi de alta a uşii două oglinzi mari; lângă dânsele, în unghiuri, două piedestaluri, d-asupra cărora sunt aşezate coşuri cu glastre de flori. La dreapta şi la stânga, în planul al doilea, câte o uşă de odaie. În fund la dreapta, lângă coşul cu flori, un dulap mic cu bufet, unde sunt aşezate serviciuri de dulceaţă, ceai, cafea şcl. În mijlocul scenii, o jardinieră încărcată de glastre. Scaune uşoare împrejurul ei. Sala e luminată printr-un geamlâc de d-asupra.)

SCENA I

VICTOR,singur, în frac, legătură albă, cipici de lac, cu un şervet sub subsuoara stângă, şade pe un scaun în mijlocul scenii cu faţa spre stânga şi citeşte o broşură

„Simptomele unei pasiuni contrariate sunt: mai întâi, pierderea treptată a memoriei, ş-apoi o indiferenţă din ce în ce mai mare pentru tot ce ne înconjoară…” (se aude în coridorul din fund zbârnâitura unei sonerii electrice. Victor se opreşte din citire pentru a reflecta. Zbârnâitura se repetă prelungit, apoi cu pauze scurte şi cu un tact muzical şi nervos. Victor trezit din reflecţile lui priveşte galeş spre fund.) Voilà, voilà, on y vole! (înaintează încet în faţă cugetând adânc) „… mai întâi o pierdere treptată a memoriei…” (punându-şi mâna la frunte şi mijind ochii ca şi cum ar voi să-şi încerce memoria, apoi cu amărăciune.) Memoria n-am pierdut-o încă de tot, dar nu mi-a mai rămas multă: datoriile uit totdeauna să le plătesc, dar tot mai ţin minte la cine şi cât sunt dator; da, dar dacă va urma nenorocirea mea (trist) cine ştie dacă nu voi uita şi aceasta! (soneria zbârnâie cu putere.) Voilà, voilà, on y vole! (merge până la uşa din stânga, oftează greu, şi pleacă încet spre fund reflectând. Soneria merge mereu înainte.) „…Ş-apoi o indiferenţă din ce în ce mai mare pentru tot ce ne înconjoară.” (soneria, cu hotărâre.) Nu! la indiferenţă încă n-am ajuns. (când voieşte să iasă în fund se întâlneşte cu Liza şi cu Furtunescu, care intră.)

SCENA II

VICTOR, LIZA încărcată cu două geamantane, apoi FURTUNESCU asemenea, în costum englezesc de călătorie

LIZA (trecând lângă Victor): Surd eşti? Dormi? N-auzi telegraful?

VICTOR: Ba da!

LIZA: Apoi atunci, de ce mă laşi să ridic eu pe scari geamantanele? – zăpăcitule.

VICTOR (cu dignitate): D-şoară Lizo, vorbeşte frumos!

FURTUNESCU (intrând cu alte două geamantane, coboară, lasă geamantanele jos; cătră Victor): Garçon, ceai!

VICTOR (trecând lângă el): N-am nimica, domnule. (Liza a lăsat geamantanele.)

FURTUNESCU (contrariat): Ei nu! ceai!

VICTOR (aparte): E sărit. (contrariat şi el.) Ei nu! n-am nimica, domnule.

FURTUNESCU (plictisit): Un ceai, un pahar, o ceaşcă de ceai, gogomane!

VICTOR (supărat): Cum, domnule? (Liza plictisită şi ea, dă din umeri.)

FURTUNESCU: Aa!

VICTOR: Am înţeles, domnule, am înţeles; dar cum?… cu rom, cu lapte?

FURTUNESCU: Cu rom, gogomane!

VICTOR (priveşte lung pe Furtunescu): On y vole! (merge încet la dulap, închide broşura, o pune înăuntru şi pregăteşte serviciul de ceai.)

LIZA (descuind uşa din dreapta): Iată, domnule, aici.

FURTUNESCU (se priveşte în oglinda din fund zâmbind): Ce schimbare în şase ani!

LIZA (mergând în fund să ia geamantanele ca să le ducă în odaie): Şi zi, sunteţi român, domnule?

FURTUNESCU: Da, fată, pe cât mi-aduc aminte.

LIZA (urmându-şi treaba): Semănaţi mult cu un englez din Viena pe care l-am avut noi în otel pe vremea muscalilor: ce bărbat frumos!

FURTUNESCU (râzând): Ştii că eşti politicoasă… Merci!

LIZA: Zău, domnule, semănaţi cap tăiat cu el… şi-avea o groază de căvălării… Sărmanul! l-a luat într-o noapte pe sus de la poliţie… ziceau că făcuse ruble de hârtie.

FURTUNESCU (dispus): Sunt încântat de asemănare… Bravo! (Liza iese în dreapta cu cel din urmă geamantan.)

VICTOR (intrând prin fund cu ceaiul): Voilà, voilà, on y vole!

LIZA (reintrând din dreapta): Gata, domnule, poftim!

FURTUNESCU (ieşind din dreapta): Să-mi aducă ceaiul.

SCENA III

VICTOR — LIZA

LIZA (mergând înaintea lui Victor şi observând tava): Zahar ai uitat să pui… şi… i-ai adus cu lapte… ţi-a zis cu rom.

VICTOR (stând la îndoială): Ba nu!

LIZA: Ba da.

VICTOR (suspinând): „Mai întâi o pierdere treptată a memoriei…” (merge la dulap, scoate o sticlă şi pune rom în păhăruţ, pune zahar în farfuriuţă şi se duce cu tava în odaia din dreapta) voilà, voilà, on y vole.

LIZA: Ce are? ce-a păţit băiatul ăsta de la o vreme încoace? Nu-i glumă… O fi bolnav! Trebuie să-l întreb, trebuie să-mi spuie numaidecât. Eu nu ştiu ce să mai crez de el. (Victor reintră din dreapta cu nişte haine la subsuoară şi cu o pălărie cilindru în mână. Ca să-şi descarce mâna îşi pune pălăria pe cap; pălăria îi merge peste urechi.) Victore! (Victor, distrat, merge spre dulapul lui.) Victore!

VICTOR: St! ce?

LIZA (urcând cătră el şi cu tonul scurt): Victore, ce ai?

VICTOR (distrat): Cu rom? cu lapte?

LIZA: Nu, zăpăcitule, nu! Ce ai? Ce-ai păţit?

VICTOR: N-am nimica.

LIZA: Cum n-ai nimica? (îi ia pălăria din cap şi o pune pe un scaun.) De vreo zece zile-ncoace, pare că eşti de pe altă lume, uiţi de la mână până la gură. (Victor ridică ochii la cer.) Nu-nţelegi ce-ţi vorbeşte omul, nu ştii ce spui. (Victor acelaşi joc.) Râde tot otelul de tine; pentru asta madama te-a dat din birt aicea sus; se plângea toţi muşteriii de tine; nu mai erai bun de nimic, spărgeai tot, nu înţelegeai ce-ţi comandă oamenii. Nu ţii minte că alaltăieri ai turnat o supă în pălăria unui muşteriu pusă pe masă? Dacă nu eram eu să mă pui pentru tine te dedea madama afară.

VICTOR (ascultă tirada indiferent; merge la dulap, ia peria şi începe să cureţe hainele) Da. (Apoi merge să şează pe scaunul cu pălăria ca să şteargă hainele şezând.)

LIZA (desperată, oprindu-l): Ce faci? Ce faci? (ÎI opreşte să strivească de tot pălăria, trăgându-l repede de mână.)

VICTOR: Nu vezi ce fac? periez hainele dobitocului de colo! Ce nesuferit pasajer! De-ar pleca mai curând!…

LIZA (zguduindu-l): Ţi-ai pierdut minţile, sărace!

VICTOR: Şi ce treabă ai d-ta?

LIZA: Cum ce treabă? Nenorocitule, n-o să ne cununăm peste câteva zile?

VICTOR (confuz): Ba da! (periază cu putere.)

LIZA: Ei! Atunci! vreau să ştiu pentru ce eşti zăpăcit… Spune: ce ai? ce-ai păţit?

VICTOR (oprindu-se din periat): N-am nimic. (se freacă cu peria pe mână.)

LIZA: Ba ai. (căutând cu gândul şi înfricoşată.) Ai jucat iar cărţi şi-ai pierdut.

VICTOR (periind mereu): Nu.

LIZA (zâmbindu-i şi mângâindu-l): Spune drept: mă temi de cineva.

VICTOR (acelaşi joc): Nu.

LIZA: Atunci, ce? (se aude soneria în fund.)

VICTOR (acelaşi joc): Voilà! Voilà!

LIZA: Răspunde, ce? (îl scutură de mână.)

VICTOR (iritat): Ce! ce! n-am să-ţi spun dumitale ce, domnişoară Lizo. Lasă-mă-n pace.

LIZA (înecată de plâns): Aşa? cine sunt eu să te-ntreb? Să te las în pace? (se aude soneria în stânga de trei ori scurt şi glasul Fifinii strigând: Lizo! Victor tresare, se opreşte din periat hainele şi peria îi scapă din mână şi cade pe scaunul cu pălăria. Se ridică degrabă, ia pălăria; o îndreptează cât poate, strânge, cu ajutorul Lizei, hainele, se răpede la uşa din stânga, pe care o găseşte încuiată, apoi la uşa din dreapta, o deschide şi aruncă, printr-însa, hainele, pălăria şi peria.)

FURTUNESCU (de afară): Ia seama ce faci, gogomane!

VICTOR (ameţit): Da! Domnule! (se întoarce spre stânga, Liza îl urmăreşte dezolată; când au ajuns la mijlocul scenii, se deschide uşa din stânga prin care scoate capul Fifina.)

SCENA IV

ACEIAŞI — FIFINA

FIFINA (din uşe, în costum de dimineaţă): Eşti aici, Lizo? Am sunat de două ori. (Victor rămâne înmărmurit la vederea Fifinii.)

LIZA (stăpânindu-şi emoţia): Aici, coconiţă, aşteptam să deschideţi. (intră la stânga, aruncând o căutătură lui Victor, care nu se mişcă din loc.)

FIFINA: Garçon! (Victor tresare şi se apropie machinal de Fifina.) Fii bun mă rog, dă-te jos la poartă, vezi că se plimbă d. Peruzeanu, ginere-meu, pe piaţă. Spune-i că astăzi dejunăm la unsprezece… (Victor nu se mişcă.) A! să nu uite să-mi cumpere chinină.

VICTOR (transportat): Atâta numai? Numai atât?

FIFINA: Da.

VICTOR: Nu se poate. Mai ziceţi, mai comandaţi ceva.

FIFINA: A! da! Bine zici: uitasem. Astăzi dejunăm sus; eu şi Iulia nu prea suntem bine. Când ăi vedea că se suie sus d. Peruzeanu, să ne aduci carta dejunului. Te rog nu uita. (iese la stânga şi închide uşa.)

VICTOR: On y vole, madame, on y… (merge până la uşa prin care a ieşit Fifina, pune mâna la inimă, ridică din umeri, apoi se îndreptează hotărât spre fund şi iese apucând prin coridor la dreapta.)

SCENA V

PERUZEANU (singur; intră cu pălăria în cap prin fund din partea stângă a coridorului, se opreşte puţin în fund, aruncă o privire în toată scena, apoi înaintează grav şi meditând)

Crimele… sunt copiii teribili ai exasperării… Şi dacă şi gândul ar trebui pedepsit, cine dintre noi n-ar merita măcar o dată în viaţa lui pedeapsa capitală? (clătinând din cap.) Aşa… acestea sunt urmările lipsei tale de prevedere, Alexandre Peruzene. Nu, zic rău. Tu nu mai eşti Alexandru Peruzeanu, alegător onorabil din colegiul 1 de Vaslui, tu eşti Alexandru Borgia, ilustrul otrăvitor de neagră memorie. În buzunarul jiletcii tale, astăzi nu mai porţi ca în zilele cele bune nişte inocente pastile de mentă, ci (scoate nişte pacheţele de spiţerie din buzunarul jiletcii) filtruri adormitoare… Iată unde ai ajuns. Tu, care nu puteai suferi romanurile şi melodramele oribile, tu vei avea onoarea să-ţi citeşti numele trecut în faptele diverse ale gazetelor. Un autor popular te va imortaliza printr-o nuvelă originală în „Calendarul Progresului” pe anul viitor şi chipul tău va trece în galeria criminalilor celebri alături cu „Frumoasa Giurgiuveancă” şi cu Marchiza de Brinvilliers de Alex. Dumas-tatăl. (îşi scoate pălăria, o pune pe jardinieră şi-şi şterge sudoarea. O pauză.) …Omul care mi-a vândut aceste prafuri, mai întâi mi-a refuzat cererea. Nu ştiam ce să-i zic ca să-l conving, când mi-adusei aminte de taxa stabilită odată pentru conştiinţa negustorilor de hapuri… Aur ? Na, 40 de galbeni, mizerabile, şi dă-mi ceva să pot dormi. Atunci spiţerul meu îmi zise tremurând: „Dumneata nu vrei să mă pierzi, monseniore! Ai insomnie, iată leacul; însă ia seama; cu un praf, adormi bine peste un ceas, şi apoi te deştepţi singur; cu două prafuri adormi şi mai bine peste o jumătate de ceas, dar trebuieşti deşteptat de altcineva cu fricţiuni şi duş de apă rece; cu trei, adormi în zece minute (sinistru) dar nimini, cu nimic nu te mai poate deştepta…” Fii binecuvântat, omule, i-am zis… (cu hotărâre.) Da! Când fatalitatea ne împinge, cată să mergem înainte. Da! Trebuie să sfârşesc astăzi cu soacră-mea… O soacră… vitregă… tânără… idealistă… care face teorii… care scrie poezii sentimentale de pe lumea cealaltă, care detestează sexul bărbătesc… şi care îmi face din luna de miere cea mai amară tortură… Neprevedere nebună!… Mi-aduc aminte încă convorbirea mea decisivă cu doamna Fifina Finţescu: „Domnule, iubeşti pe fata mea vitregă. — O adorez. — Ea te iubeşte, bine; ea este încă minoră, sub tutela mea. Eu, pentru fericirea ei, nu pot consimţi la căsătoria aceasta decât cu condiţia ca întâiele trei luni de zile în căsnicia d-tale să am eu, în locul d-tale, autoritatea absolută, dar absolută. Primeşti? — Primesc doamnă”, răspunsei eu fericit, fără să ştiu, fără să bănuiesc ce monstruozitate se ascundea în intenţiile doamnii Fifina… — „Pe onoarea d-tale de cavaler?… – Pe onoarea mea de cavaler.” Astăzi au trecut unsprezece zile din luna mea de miere; (cu amărăciune) lună de miere! De cum s-a săvârşit ceremonia religioasă şi până acuma nu am putut avea un singur moment în care să spun nevestii mele trei vorbe între patru ochi. Necontenit între mine şi ea stă doamna Fifina: între cele două părţi ale căsniciei Peruzeanu stă, ca o greşală de ortografie intenţionată pentru un calambur, o trăsură de dezunire; între aceste două părţi se interpune o a treia, ascendentă vitregă, spre a face imposibilă o a patra, descendentă legitimă… în zadar nevastă-mea se roagă, în zadar eu protestez, strig, mă revolt: monstrul meu nu voieşte să se dea în lături: stă mereu în calea mea, înţepenit în excentricele sale teorii idealiste, sentimentale, sociale şi matrimoniale, aducându-mi aminte pactul ce l-am făcut şi jurământul meu de onoare. „Nu uita, domnule, pactul nostru. Am în căsnicia d-tale autoritate absolută, afară numai dacă nu ţii la legămintele d-tale de cavaler… şi chiar aşa nu voi ceda decât brutalităţii…” (izbucnind.) A! nu vrei să cedez de bunăvoie… (scoţând pachetele din buzunarele jiletcii.) M-ai rugat să-ţi cumpăr chinină, iată chinina pe care ţi-o pregătesc! Nu vrei să-mi îngădui trei cuvinte între patru ochi cu nevastă-mea, bine! (dramatic.) Tu n-ai să te dai în lături din calea mea, dar ai să cazi de-a curmezişul ei şi eu voi trece peste tine: pleoapele tale de Argus se vor închide fără să vrei, şi pentru a pedepsi cu o amară ironie răutatea ta, tu stând lângă noi, eu voi fi cu Iulia mea între patru ochi… Vine cineva.. Cumpăt (deschide o gazetă şi şade la dreapta lângă jardinieră prefăcându-se că citeşte) şi răbdare până când doamna Fifina îşi va isprăvi toaleta.

SCENA VI

PERUZEANU, VICTOR apoi LIZA

(Soneria zbârnâie în fund. Peruzeanu citeşte la dreapta)

VICTOR (intră cu o tavă plină de serviciuri; sonerie până la ieşirea lui): Voilà, Voilà… (trânteşte pe dulap tava care pierzându-şi centrul de gravitate se răstoarnă.) On y vole… on y vole. (iese repede prin, fund la stânga.)

LIZA (intrând din fund prin stânga la zgomotul tavei, se loveşte piept în piept cu Victor, care-şi urmează drumul prin coridor strigînd: On y vole): Iar? Doamne sfinte, ce-i de făcut cu băiatul ăsta?… A nebunit de tot.

PERUZEANU (care a lăsat gazeta când a căzut tava şi s-a întors să vază ce e): Ce e, fată? ce s-a-ntâmplat?

LIZA (plângând): Ce să fie, domnule, nenorocire!

PERUZEANU: Ce nenorocire?

LIZA (acelaşi joc): Mare, domnule, băiatul cu care sunt logodită, Victor, garçonu! de aici, îl ştii dumneata…

PERUZEANU (râzând): A! dobitocul cela tânăr cu colţii pe frunte…

LIZA: Da, domnule.

PERUZEANU: Ei, ce?

LIZA: Nu ştiu ce are, domnule, e aşa de zăpăcit de la o vreme încoace, încât mi-e frică să nu fi înnebunit. Nu mai are capul la loc, nu mai aude, nu mai ştie ce vorbeşte, nu mai ţine minte nimica…

PERUZEANU: Trebuie să fie amorezat.

LIZA (cu sfială): Da, domnule, este. De trei luni de zile ne-am logodit. Madama, stăpâna otelului, ne-a făgăduit că ne cunună când om strânge o sută de galbeni… Şi el acuma s-a smintit… De câteva zile, în loc să facă iconomie, a spart serviciuri de peste 300 de franci!… Uite. (strânge cioburile de jos şi plânge.) Nu ştiu ce să mai mă fac cu el.

PERUZEANU (cu chef): Trebuie numaidecât cununie… ca să-l faci să-şi vie în fire. Ascultă-mă pe mine… Pentru că eu îmi explic starea în care se află tânărul tău. Sufletul tânăr este ca aburul: daca nu-i pui piedici, merge-n sus uşor ca fulgul; dacă însă îl împiedici, îl întemniţezi, îl apeşi, ajunge să spargă şi pereţi de fier.

LIZA: Fireşte…

PERUZEANU: A! dar am uitat să te întreb un lucru. Ai mumă?

LIZA: Da.

PERUZEANU: Rău. – Tânără ori bătrână?

LIZA: Mai mult bătrână.

PERUZEANU: Bine. Te iubeşte?

LIZA: Nu prea, pentru că mi-e mumă vitregă.

PERUZEANU: Şi mai rău. Nu cumva nu poate suferi pe bărbaţi?

LIZA: De, domnule, ştiu şi eu! A fost măritată de trei ori până acuma şi acuma ar vrea iar să…

PERUZEANU: Bine! Dar… (scărpinându-se în creştet) nu cumva face teorii?

LIZA: Nu, domnule, face cozonaci.

PERUZEANU: Cozonaci, bine. Atunci trebuie să te cununi numaidecât.

LIZA: Dar n-avem încă o mie de franci, el n-are nimic şi eu am numai opt sute pe care mi-i păstrează madama.

PERUZEANU: Dar îl iubeşti pe zăpăcitul, ‘ai?

LIZA: Cum nu, domnule, mai mult decât el pe mine; dar nu-i arăt.

PERUZEANU (aparte): Femeie! (tare.) Ei! atunci, fiindcă eşti protejata femeii mele şi pentru că mă interesează romanul tău, îţi făgăduiesc să te scap eu de lipsa care te opreşte să fii fericită.

LIZA: A, domnule! Cum să-ţi mulţumesc! Să trăiască coconiţa Iulia şi co…

PERUZEANU (punându-i mâna la gură): Atât, nenorocito! ajunge!

LIZA: Mă duc să-i spui şi lui să-l mai liniştesc, bietul băiet! (iese iute prin fund.)

SCENA VII

PERUZEANU, apoi VICTOR

PERUZEANU (privind după Liza): O fată aşa de vioaie şi de gingaşe, să iubească pe un găgăuţă, care poate că nici n-o iubeşte, nici nu o-nţelege… A! bun! fata ceea cu romanul ei mi-a mai gonit ideile negre… Şi de ce aş avea idei negre, aş fi nebun! când am aci în buzunarul jiletcii mele leacul pentru a face să înceteze situaţia mea nesuferită de până acuma… „Ia seama”, mi-a zis spiţerul. Ei da! am să iau seama ş-atât. Totul o să se reducă la o farsă, pe care am să i-o joc doamnii Fifinii, de câte ori voi avea nevoie, până i-o plăcea, mai bine decât să doarmă, să meargă să se plimbe şi să mă lase-n pace. (reia gazeta. Victor intră, merge la dulap şi scoate broşura.) Aha! iacă animalul în cestiune. (cu gravitate.) Să se asculte şi partea cealaltă. (uitându-se la ceasornic.) Până să termine doamnele studiul de dimineaţă şi doamna Fifina să binevoiască a-mi permite să-mi văz nevasta, mai am câteva minute. (strigând.) Ei! Garçon!

VICTOR (citind pe broşură, rezemat de dulap) „…Şi-apoi o indiferenţă din ce în ce mai mare…”

PERUZEANU: Garçon!

VICTOR: Voilà! voilà.

PERUZEANU: Vin-aici.

VICTOR (coboară cu broşura deschisă urmărind citirea frazii) „…din ce în ce mai mare pentru tot ce ne-nconjoară…” (închide broşura ş-o vâră în buzunar.): Ce comandă domnul?

PERUZEANU (observându-l): Îmi pare că te cunosc eu pe tine.

VICTOR: Şi eu pare că te-aş cunoaşte, domnule.

PERUZEANU: De unde ?

VICTOR: A! (zâmbind cu întristare.) Domnule, mie mi-a slăbit foarte mult memoria. (căutând în gând.) A! ba da! de la Cameră, domnule; eu am intrat la Cameră, după căderea conservatorilor, cu naţionalii şi liberalii…

PERUZEANU (devenind serios, aparte): Un adversar politic retras în viaţa privată… Să-i facem onorurile cuvenite. (tare şi politicos.) Şi… în ce localitate vă alesese naţiunea?

VICTOR (atins): Aş, domnule, nu! ştii că o dată cu politica conservatorilor, a căzut şi bufetul lor. Am venit noi, eu şi răposatul Butoiu. Eu eram ober-ţal la bufet.

PERUZEANU: A! bine zici, acu mi-aduc aminte… Mă iartă. (râzând.)

VICTOR: Nu face nimica, domnule.

PERUZEANU: Ascultă… să lăsăm politica. Ştiu tot despre amorul vostru.

VICTOR (tremurând): A! domnule, ştii?

PERUZEANU: Ea mi-a spus.

VICTOR (îngrozit): Ea?

PERUZEANU: Mă interesez de soarta voastră, şi pentru asta trebuie să-i fii recunoscător numai ei, (Victor ascultă uimit) fiindcă această bună dispoziţie n-ai să pretinzi că mi-ai făcut-o tu, turnându-mi supa în pălărie, liberal-naţionalule!

VICTOR: Merci, domnule.

PERUZEANU: Ea te iubeşte.

VICTOR (ameţit de bucurie): Domnule!

PERUZEANU: Deşi nu ţi-o arată pe faţă până acuma. Aşa sunt femeile, găgăuţă; dar mi-a spus mie, acuma aici.

VICTOR: Do… domnule. (şovăie.) Nu glumi cu nenorocirea unui biet june!

PERUZEANU: Tu eşti zăpăcit până în starea asta de idioţie, pentru că o iubeşti, nu e aşa?

VICTOR (cu transport): Mai mult decât Edgar pe Fridolina, domnule, zău!

PERUZEANU: Care Edgar?

VICTOR: Nu ştii? N-ai citit? Dumneata pesemne nu citeşti „Romanţierul Ilustrat”; eu sunt abonat… Iacă. (scoate broşura.) „Edgar şi Fridolina sau victimele Inimii…” Zău! domnule, mai mult decât Edgar pe Fridolina.

PERUZEANU (aparte râzând): A! e rău de tot adversarul meu politic. (tare.) În scurt, tinere Edgar…

VICTOR: Pe mine mă cheamă Victor, domnule…

PERUZEANU: Lasă-mă să isprăvesc… în scurt, tinere Edgar, Fridolina dumitale…

VICTOR (înţelegând figura retorică): A!

PERUZEANU (îngânându-l): A!… ai înţeles?

VICTOR: Da, domnule!

PERUZEANU: Ei bravo! eşti băiat deştept!

VICTOR (modest): Da, domnule!

PERUZEANU (râzând): Fridolina d-tale arde de dorinţa cununiei.

VICTOR: Cununie ?

PERUZEANU: Puţin vă mai lipseşte ca să fiţi fericiţi, în curând veţi şi fi.

VICTOR (pierdut de fericire): A! domnule, domnule! Mi-e frică să nu-mi pierz mintea de fericire.

PERUZEANU: Dragul meu, tu n-ai ce pierde. Caută un moment în care să fii singur cu dânsa, explică-te şi hotărâţi-vă la un fel, pentru că isprăvind serviciile de spart, o să fii nevoit să-ţi spargi capul, idiotule. Haide, acuma, du-te.

VICTOR (transportat): Mă duc, domnule. (trece pe dinaintea uşii din stânga, oftează vesel.)

PERUZEANU (uitându-se la ceas): A! să aduci trei dejunuri, sus, astăzi nu ne coborâm în birt.

VICTOR: Ştiu, domnule.

PERUZEANU: De unde ştii fără să-ţi fi spus?

VICTOR (vesel): Mi-a spus, domnule; ea mi-a spus. (sonerie în fund.) Voilà, voilà, on y vole (iese) on y vole… în fund.

SCENA VIII

PERUZEANU, IULIA, FIFINA

PERUZEANU (dă din umeri privind pe Victor cum iese şi se întoarce spre uşa din stânga, pe unde intră Iulia. Unul se repede la celălalt): Iulio!

IULIA (acelaşi joc): Alexandre!

FIFINA (care a intrat numaidecât după Iulia, trece degrabă între ei la mijloc, înainte de a ajunge unul la altul; cătră Peruzeanu, făcându-i o reverenţă gingaşe): Bună dimineaţa, domnule.

PERUZEANU (contrariat, aparte): Fifina! Nu mă-ndoiam! (stăpânindu-se, tare.) Bună dimineaţa, doamnă. (Iulia contrariată, trece la stânga în fund, ia gazeta şi se aşază s-o citească, aruncând din când în când câte o privire cătră Alexandru.)

FIFINA: Eşti tot supărat pe mine?

PERUZEANU: Eu? Nu.

FIFINA: Nu te mai revolţi, prin urmare, în contra autorităţii mele până la expirarea termenului convenit ?

FERUZEANU: Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen.

FIFINA: Daca e sincer aceea ce-mi spui îţi datorez o explicaţie.

PERUZEANU: Doamnă, despre sinceritate vă asigur; de explicaţie nu-i nevoie.

FIFINA: Ba da, daca nu pentru d-ta, pentru mine. Vino de şezi lângă mine. (ia un scaun şi-l trage mai în faţă la stânga. Peruzeanu ia alt scaun şi se aşează lângă dânsa.) Teoriile mele…

PERUZEANU (aparte): Iar teoriile. (tare.) Mă iartă, doamnă; peste câteva minute o să dejunăm; îmi dai voie să te servesc cu o doză de chinină. (scoate prafurile.)

FIFINA: A! n-ai uitat; îţi mulţumesc: dă-mi.

FERUZEANU (emoţionat, merge la dulap, ia un pahar cu apă, face pilula cu hârtie de ţigară aparte): Omul acela mi-a zis: Ia seama! (Fifina în timpul acesta ia o gazetă şi ea) numai unul adoarme peste un ceas şi se deşteaptă singură… Tocmai ce-mi trebuie. (prezintă pilula şi paharul de apă Fifinii. Ea ia pilula şi paharul. El se uită la ceas şi la Fifina care înghite pilula şi are un fior.) Şi acuma (emoţionat) ascult explicaţia, doamnă… Ziceai că…

FIFINA: Că teoriile mele îţi par bizare şi purtarea mea stranie.

PERUZEANU: Nu tocmai, de când am început să le înţeleg…

FIFINA: Nu le-ai înţeles şi nu le poţi înţelege pentru că eşti bărbat… Iulia!

IULIA: Auz, mamă.

FIFINA: Du-te în odaia ta, copila mea. Am să spun ceva bărbatului tău şi tu nu trebuie să auzi.

IULIA (se scoală în silă, plictisită, şi pleacă spre stânga): Mă duc, mamă.

FIFINA (cătră Peruzeanu): Un înger, nu-i aşa?

PERUZEANU (aparte): Ce folos!

FIFINA: Zic că nu-nţelegi teoriile mele pentru că eşti bărbat; fondul sufletesc al bărbaţilor, fie cât de aleşi, este, permite-mi cuvântul pentru că facem teorie – este brutalitatea; la femei, fondul acesta este sensibilitatea. Tendenţa suflării unui bărbat porneşte de sus în jos şi nu-şi completeaza evoluţia decât atingând un obiect real; din contra, sufletul femeii (Peruzeanu impacientat îşi mângâie buzunarul jilelcii) din orice împrejurare a vieţii reale s-avântă în sus, tot în sus, până ajunge la acea treaptă de subtilizare a gândului şi a simţirii dincolo de care este non-existenţa… Nu-i aşa?

PERUZEANU: Ba aşa. Teoriile acestea pe cari le-am citit şi în ultimul roman publicat de d-ta în „Cimpoiul” sunt aşa de clare, dar aşa de clare…

FIFINA: De aceea nimic nu e mai îngrozitor pentru o femeie decât brutalitatea bărbatului.

PERUZEANU: Aşa e…

FIFINA: Când din regiunile ideale în care se ridică sufletul femeii, îl siliţi să se coboare degrabă, îl smuciţi şi-l izbiţi de jos… atunci acel suflet de femeie îl rupeţi, îl nimiciţi, îl pierdeţi pentru totdeauna. Trebuie, prin urmare, spre a fi fericirea posibilă pentru amândouă părţile, trebuie ca bărbatul să se suie până la sufletul femeii, să-l îmbrăţişeze binişor şi să-l atragă în jos cu precauţie prin mijlocul stărilor de tranziţie. Pentru aceasta însă s-ar cere o ştiinţă pe care nici d-ta nici Iulia n-o puteţi încă avea, un fel de, dacă pot întrebuinţa acest cuvânt trivial, un fel de economie a sensibilităţii. De aceea, eu, care cunosc ştiinţa aceasta şi care ţin a vă face fericiţi, mă pun la mijloc pentru a te ajuta pe d-ta să o duci fără pripă şi fără şovăire prin stările de tranziţie de care am vorbit şi a o cruţa astfel pe dânsa de trista experienţă ce eu am făcut.

PERUZEANU: Mulţumesc prea mult.

FIFINA: Eu am fost o femeie…

PERUZEANU: Mă iartă, doamnă, îmi pare că la vîrsta de 27 ani, o femeie n-are încă dreptul să zică am fost.

FIFINA: Am fost o femeie care a avut nenorocirea să facă această experienţă. Rămasă de copilă fără mumă, crescută fără nici o afecţie, m-am înamorat la vîrsta de 18 ani de un tânăr pe care-l întâlnisem în societate. Ne-am iubit fără să ne-o spunem doi ani… când colonelul mă ceru de soţie. Tată-meu îmi dete un termen ca să răspunz, lăsându-mi toată libertatea hotărârii. Eram hotărâtă fireşte să refuz, pentru că iubeam pe… trec sub tăcere numele proprii. A doua zi mă aflam cu acela pe care-l iubeam la un bal. Toată seara am fost împreună: m-a rugat să nu danţez, m-am supus; am stat de vorbă într-un salon mic, la o parte de mulţime. După miezul nopţii lumea strecurându-se încetul şi tatăl meu fiind la cărţi, mă pomenii rămasă singură cu tânărul meu. Mă cuprinse deodată frica. El, ca şi cum ar fi pândit de mult momentul, se apropie repede de mine şi cu lacrimile-n ochi, cu ochii rătăciţi, cu obrajii îngălbeniţi, mă apucă tremurând în braţe, strigă înecat: Te iubesc. Voii să mă smucesc din braţele lui; el mă strânse mai tare; voii să ţip, însă el îmi înecă glasul strângându-mă în braţe şi sărutându-mă cu d-a sila. Atacul unei fiare mi-ar fi făcut mai puţină groază. Am leşinat.

PERUZEANU: Şi apoi ?

FIFINA: Apoi? Nu am mai avut un moment de pierdut. În seara aceea chiar, am rugat pe tatăl meu să comunice colonelului că consimţ. Colonelul a doua zi ne-a făcut vizita formală şi, peste zece zile, am făcut cununia.

PERUZEANU: Cu colonelul ?

FIFINA: Da, cu colonelul. L-ai cunoscut; era puţin mai bătrân decât tată-meu, era un om mărginit şi bolnăvicios… Cum am trăit de atunci o jumătate de an până la moartea colonelului şi încă cinci ani după aceea, să nu mă întrebi…

PERUZEANU: Dar el… el ce s-a făcut?

FIFINA: Din noaptea aceea grozavă nu l-am mai văzut. Am auzit în treacăt că făcând o călătorie în jurul lumii s-ar fi însurat în America sau în Africa, nu ştiu bine.

PERUZEANU: Şi n-ai dori să-l mai vezi… cu toată brutalitatea lui vinovată?

FIFINA (mişcată): Să-l văz ? Pentru ce să doresc?

PERUZEANU: Daca tot te-ar iubi ? căci te-a iubit, ai spus că te-a iubit.

FIFINA: Dacă eu nu l-aş mai putea iubi, ce folos! (se ridică de pe scaun mişcată.)

VICTOR (intră prin fund, purtând o tavă cu tacâmurile pentru dejun): Voilà! Voilà! on y vole! (trece cu tava, privind lung şi triumfător pe Fifina, şi iese în stânga.)

PERUZEANU (care s-a ridicat şi el): Doamnă… (oferă Fifinii braţul. Victor intră din stânga; a lăsat tava. Fifina ia braţul lui Peruzeanu şi ies în stânga.)

SCENA IX

VICTOR (privind gingaş pe Fifina care iese la braţul lui Peruzeanu)

Ce mi-a zis pasajerul ?… „Caută un moment în care să fii singur cu dânsa, explică-te şi hotărâţi-vă la un fel, pentru că isprăvind serviciile de spart, o să fii nevoit să-ţi spargi capul!…” Nu! (hotărât.) Nu! nu voi să-mi sparg capul (îşi drege colţii de pe frunte) dacă şi ea mă iubeşte… Voi mai bine să mă explic… Dar cum să-ncep ? Ce să-i zic?… (aducându-şi aminte şi lovindu-se pe frunte.) A! (caută în buzunar şi scoate broşura. După ce a găsit anume o pagină, citeşte atent.) „După câteva momente de tăcere, urmară câteva cuvinte simple, apoi Edgar, aruncându-se la genunchii nobilei sale amante, zise cu glasul tremurător: O ! Fridolino! te iubesc, te ador, te idolatrez, sunt nebun! Tu mă iubeşti; eşti, trebuie să fii a mea, te voi disputa cerului şi infernului.” (sonerie mereu.) Voilà! Voilà! on y vole! (mergând spre uşa din dreapta)… te voi disputa cerului şi infernului!… (iese în dreapta.)

SCENA X

PERUZEANU (intră din stânga, e cam ameţit şi ţine în mână ceasornicul deschis)

Încă cinci minute, Iulio! (cu chef amestecat cu gravitate.) Da! când fatalitatea ne împinge, trebuie să ne supunem!… Încă cinci minute şi filtrul îşi va avea efectul… Am observat bine simptomele: Fifina era dusă pe gânduri, ochii-i erau obosiţi, tâmplele i se băteau… (schimbând tonul.) Biata Fifina! cu temperamentul ei delicat, cu idealismul ei bolnăvicios şi cu aventura ei nenorocită, merită compătimire; dar asta e un cuvânt ca să mă împiedece pe mine?… Când îmi făcea mai adineaori confidenţa ei, mărturisesc că eram mişcat… A! dar asta nu m-a făcut să-i admit mofturile ei idealiste şi mai cu seamă întrucât ne privesc pe mine şi pe Iulia. Auzi d-ta! economia sensibilităţii… idealizare, subtilizare, non-existenţă… Auzi fleacuri… (hotărât.) Nu! nu-mi pare rău de loc de ce-am făcut! (privind la ceas.) Încă trei minute şi… Cine vine ?

SCENA XI

PERUZEANU, FURTUNESCU, în haine negre şi ras, intră din dreapta,VICTOR după dânsul îl periază

FURTUNESCU: Şterge bine, gogomane! (merge să se uite-n oglindă fără să observe pe Peruzeanu.)

VICTOR (strâmbându-i-se pe la spate): Bine, domnule.

FURTUNESCU (fără să se întoarcă): Dacă vine cineva să întrebe de d. Ulise Furtunescu, spune că mă găseşte acasă în toate dimineţele până la amiaz.

VICTOR: Bine, domnule.

PERUZEANU (izbit de glasul şi apoi de numele Furtunescu): Furtunescu? Ulise Furtunescu? (Furtunescu vrea, să iasă.) Mă iartă, domnule, vă numiţi Ulise Furtunescu? (amândoi se găsesc faţă în faţă când Furtunescu se întoarce. Amândoi se fixează un moment reciproc.)

FURTUNESCU — PERUZEANU (deodată): Peruzene! Furtunescule! (se iau în braţe; joc de scenă.)

PERUZEANU: Eşti stafie, vedenie, sau eşti în adevăr Ulise Furtunescu? De câţi ani trăieşti sub pământ?

FURTUNESCU: Cam de mult.

PERUZEANU: Când ai sosit?

FURTUNESCU: Azi-dimineaţă.

PERUZEANU: De unde ?

FURTUNESCU: De-a dreptul de la Ismail.

PERUZEANU: Cum ? de unde ? mai zi o dată.

FURTUNESCU: Lasă-mă să răsuflu şi-ţi povestesc în câteva vorbe nenorocita mea Odisee.

PERUZEANU: Ascult. (şade pe scaun. Furtunescu asemenea.)

FURTUNESCU: Lipsesc de şase ani din ţară. În acest timp am fost voluntar în armata Marei Britanii, în Afganistan, în Zululand, în Transvaal şi în Egipt.

PERUZEANU: Şi acuma?

FURTUNESCU: Acuma sunt în retragere, şi mă întorc în ţară după 6 ani de exiliu.

PERUZEANU: Cum de exiliu?

FURTUNESCU: Şi mă întorc mai nefericit ca la plecare…

PERUZEANU: Şi cauza exiliului? vreo cestiune de onoare?

FURTUNESCU: Nu! O nenorocire de amor.

PERUZEANU: Cum?

FURTUNESCU: Lasă-mă, nu-mi mai aduce aminte.

PERUZEANU: Te rog, Furtunescule…

FURTUNESCU: Iubeam o fată, care mă iubea şi ea, dar care s-a măritat de bunăvoie cu altul… cu un om mai bătrân ca tatăl ei, numai ca să-mi zdrobească mie inima. (montându-se.) În momentul când s-a măritat trebuia s-o ucid sau să mă sinucid, dar ori că n-am avut destul curaj, ori că am avut prea multă mândrie, n-am făcut nici una, nici alta.

PERUZEANU: Nu înţeleg…

FURTUNESCU: Toate împrejurările: sălbaticii, fiarele, şerpii, crocodilii, insectele Asiei şi Africii nu m-au putut răpune şi iată-mă înapoi cu un singur gând, cu un singur dor: s-o mai văz o dată…

PERUZEANU: Nu ştiu, îmi spui tu prea pe scurt ori nu pricep eu bine, dar îţi mărturisesc că nu înţeleg nimic. Zici că te iubea şi apoi zici că în necazul tău s-a măritat cu un bătrân care-i putea fi tată şi pe care nu-l iubea de vreme ce te iubea pe tine…

FURTUNESCU: Da.

PERUZEANU: Pentru ce?

FURTUNESCU: Pentru o nebunie femeiască, copilărească, din exces de idealism; pentru că după doi ani de amor, adânc şi tăcut, într-o seară, rămânând singur cu ea, — eram şi cam ameţit de şampanie… poate cam… prea, — nu m-am mai putut stăpâni, i-am spus că o iubesc şi am îndrăznit s-o sărut…

PERUZEANU (care a sorbit uimit fiecare vorbă): Furtunescule, cine este femeia aceea?

FURTUNESCU: Nu pot spune… E astăzi măritată…

PERUZEANU: Daca nu mi-o spui tu, atunci să ţi-o spun eu… O cheamă…

FURTUNESCU: O cheamă…

PERUZEANU: Fifina…

FURTUNESCU (repede, întrerupându-l): De unde ştii?

PERUZEANU: De unde ştiu? Furtunescule! Fericite Furtunescule!

FURTUNESCU: Fericit, eu ?

PERUZEANU: Da! pentru că colonelul Sinţescu a murit acum 5 ani, o jumătate de an după plecarea ta, (mişcarea lui Furtunescu) pentru că văduva lui, care trăieşte sănătoasă şi frumoasă şi tot idealistă, excentrică, este soacra mea (acelaşi joc necontenit crescendo) căci eu am luat de nevastă pe Iulia, fata colonelului… pentru că adineaori chiar am vorbit cu Fifina despre tine… pentru că n-ai nevoie să-i mai cauţi urma departe, de vreme ce i-ai şi găsit-o: Fifina ta şi nevasta mea se află aici la trei paşi, în odaia de colo… ‘Aide la ele. (Furtunescu ameţit voieşte să plece, dar se înmoaie de genunchi şi îşi pierde cunoştinţa. În timpul acesta Victor intră prin fund cu un vraf de farfurii pe care le aşează pe dulap.)

PERUZEANU (susţinând pe Furtunescu): Aha! învingător al ilustrului Arabi-paşa. (lui Victor.) Pune mâna, găgăuţă! (Peruzeanu şi Victor conduc în dreapta pe Furtunescu.)

SCENA XII

FIFINA

(singură, intră din stânga, dusă pe gânduri)

Pentru ce m-a întrebat Alexandru: şi n-ai dori să-l mai vezi? Şi dacă el tot te-ar mai iubi? Întrebările lui îmi ard sufletul. (pauză.) S-ar putea să-l mai văz?… Mai trăieşte?… Unde este?… Şi m-ar mai putea el iubi după atâta vreme?… m-ar mai putea iubi după răul ce i-am făcut, după lovitura crudă – căci a fost crudă; prea crudă — pe care i-am dat-o?… A! nu… (pauză; e mişcată.) A! ce rău am făcut că am deşteptat în fundul inimii amintirile acestea cari trebuiau lăsate să doarmă pentru totdeauna… Ce rău am făcut că mi-am întors iar gândul cătră o fericire care este pierdută pentru totdeauna, pierdută fără nici o speranţă de reîntoarcere… (pauză; este foarte mişcată; cade pe un scaun şi îşi şterge repede ochii.) A! ce nenorocită sunt…

SCENA XIII

FIFINA, VICTOR

VICTOR (intră din dreapta şi dă cu ochii de Fifina, care întoarsă cu spatele nu-l vede): Ea! (scoate degrab’ broşura, şi citeşte la pagina însemnată.) „După câteva momente… tăcere… cuvinte simple apoi.” (merge la oglindă, în acelaşi timp îşi drege frizura, cravata şi vesta, apoi, ca inspirat, apropiindu-se de dânsa şi căutând a-şi păstra deocamdată cumpătul.): Ce faci, Fridolino?

FIFINA (care a stat adâncită în gânduri, întorcând capul): Ce?

VICTOR (tot stăpânindu-se; joc de scenă de galanterie cu şervetul): Eu… sunt bine… merci! (Victor joc de scenă.)

FIFINA (neînţelegând): Ei, şi? (aparte.) Ce are? a nebunit? (tare şi ridicându-se.) Ai înnebunit?

VICTOR (izbucnind): Da, am înnebunit! (aleargă să observe uşile, apoi vine să cadă în genunchi înaintea ei; cu putere.) Fridolino ! (Fifina se dă înapoi, jumătate speriată şi jumătate supărată.) Fridolino! (cu emoţie crescendo.) Fridolino! A… O… (scoate repede broşura şi citeşte iute şi accentuat.) Te iubesc, te ador, te idolatrez… sunt nebun! Tu mă iubeşti…

FIFINA: Ce?

VICTOR (lăsând cartea, dar ţinând-o cu degetul la pagină): Ginerele tău mi-a spus-o, mi-a făgăduit să ne cunune.

FIFINA (indignată): Ce! o farsă?

VICTOR (redeschizând cartea şi tot în genunchi, repede): Tu mă iubeşti, eşti, trebuie să fii a mea, te voi disputa cerului şi infernului…

FIFINA (severă şi înaintând spre el ameninţătoare): Nebunule, spune cine te-a îndemnat să faci asta?

VICTOR (dându-se înapoi în genunchi): Amorul, Fridolino!

SCENA XIV

FIFINA, VICTOR, LIZA, apoi FURTUNESCU, PERUZEANU şi IULIA

LIZA (intră prin fund, vede pe Victor la genunchii Fifinii, dă un ţipăt, se târăşte d-abia până la un scaun şi cade leşinată): Victor! A nebunit!

FURTUNESCU (intră urmat de Peruzeanu din dreapta, vede pe Fifina şi se repede spre ea): Fifino! (În calea lui întâlnind pe Victor, care s-a sculat din genunchi, îl îmbrânceşte în fund; Victor îmbrâncit cade pe un scaun lângă Liza.)

FIFINA (vede pe Furtunescu, stă încremenită un moment, vrea să zică ceva şi cade leşinată): El… e… (Furtunescu o prinde în braţe.)

PERUZEANU (care a intrat după Furtunescu): Efectul narcoticului combinat cu emoţie. (triumfător.) Argus a adormit!… În sfîrşit. (se-ntoarce repede spre uşa din stânga, în care apare Iulia.)

IULIA (apărând în uşa din stânga): Ce este ?

PERUZEANU: Iulio!

IULIA: Alexandre! (Peruzeanu se repede la Iulia, o ia în braţe şi iese cu dânsa în stânga.)

(Toată acţiunea şi cuvintele din această scenă merg repede şi aproape simultaneu.)

LIZA (deşteptându-se, cătră Victor): Ce-ai făcut, prăpăditule?

VICTOR (aiurit): Ce-am făcut?

FIFINA (căreia Furtunescu i-a sărutat mereu mânile ca s-o deştepte, venindu-şi în simţire): Iulio!

FURTUNESCU (dulce şi încet): Nu-i aci, doamnă.

FIFINA (recunoaşte pe Furtunescu, îl priveşte lung cu dragoste; amândoi d-odată se iau în braţe şi încep să plângă. Joc de scenă. După o pauză, ea tresare ca aducându-şi aminte de ceva şi se ridică deodată): Unde-i Iulia?… Alexandru?

(Furtunescu arată cu degetul la stânga. Fifina se repede să iasă pe uşa din stânga, când apare pe pragul acesteia Peruzeanu. Fifina îşi pune mânile la ochi.)

SCENA XV

ACEIAŞI – PERUZEANU, apoi IULIA

PERUZEANU (cu chef): Ei! a trecut emoţia?… Jos teoriile excentrice! doamnă… (cu intenţie) Furtunescu.

FIFINA (după o pauză, cu chef şi ciudă): Cu toate astea, ele rămân adevărate…

FURTUNESCU (sărutându-i mâna cu mustrare amoroasă): Dar nu mai puţin şi primejdioase.

FIFINA (cu blândeţe): Crez şi eu… (priveşte înduioşată pe Furtunescu; joc de scenă.)

IULIA (care a intrat prin stânga veselă şi a coborât lângă Peruzeanu): Alexandre, cine este domnul? (arată pe Furtunescu.)

PERUZEANU: A! bine zici, tu nu-l cunoşti. Draga mea, dă-mi voie să-ţi recomand pe un bun prietin al meu din copilărie şi în curând socrul meu (mişcare a Iuliei; Fifina şi Furtunescu surâd aprobativ) d. Ulis Furtunescu, proprietar român şi căpitan englez, alegător în colegiul 1 de Bacău şi învingătorul lui Cetiwayo şi al lui Arabi-paşa. (salutări; joc de scenă. Iulia trece lângă Fifina, şi Furtunescu.)

IULIA: Domnule…

FURTUNESCU: Doamnă…

PERUZEANU: A! a propos… (cătră Fifina.) Te doare capul? Eşti aşa… obosită?

FIFINA (curioasă): Nu, dar pentru ce?

PERUZEANU: Pentru… pentru nimic… voiam numai aşa să ştiu.

FIFINA: Nu… (se-ntoarce la Furtunescu şi la Iulia şi urmează jocul de scenă.)

PERUZEANU (coboară în faţă, se caută în buzunarul jiletcii; scoate un praf, pune degetul şi se strâmbă): A! mizerabil spiţer… mi-a dat sulfat de chinină… în loc de narcotic. (revenind.) A! nu-i nimic… nici nu-mi mai trebuie. Socru-meu… Furtunescu să trăiască!…

LIZA (care a coborât sfioasă lângă Peruzeanu): Pe mine nu mă uiţi, domnule… (Peruzeanu scoate portofoliul, şi-i dă câteva hârtii Lizii.) Să trăieşti, domnule! Să trăiască coconiţa Iulia şi… (se opreşte.)

PERUZEANU: Dă-i nainte…

LIZA: Şi coconiţa Fifina. (se duce-n fund lângă Victor care stă abătut lângă dulap.)

PERUZEANU: Şi mai ales socru-meu Furtunescu (aparte) care m-a scăpat de infamul de spiţer. (tare.) Şi acuma, doamnelor, repede pregătiţi-vă: peste un ceas plecăm.

IULIA (veselă): La Paris…

FIFINA: În Italia…

PERUZEANU: Nu. La Furtuneşti, la socru-meu, în ţinutul Vasluiului, (arată pe Furtunescu) care crez că este sătul de călătorie şi expediţii. Trebuie să petrecem ca toţi oamenii cu minte luna noastră de miere în linişte. (Fifina îl mustră cu un zâmbet şi clătinând din cap.)

FURTUNESCU: Se adoptă?

IULIA şi FIFINA: Adoptat.

PERUZEANU (cătră Victor care stă aiurit în fund): Garçon, degrab’ socoteala noastră şi a domnului. (Victor stă pe loc privind pe Peruzeanu.)

LIZA PERUZEANU

(deodată)

N-auzi! (îl înghioldeşte.) Garçon… n-auzi?

VICTOR (împins de Liza pleacă spre fund machinal): Voilà, voilà, on y vole! (Joc de scenă între Fifina cu Furtunescu, şi Iulia cu Peruzeanu.)




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.