Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) este o figură harismatică a istoriei noastre naţionale, cu o viaţă dramatică şi operă savantă, care poartă emblema cumpenei de secole în care a vieţuit. A contribuit totodată, în plan universal, la realizarea echilibrului între Orient şi Occident.

Istoria ieroglifică, lucrare literară satirico-politică de dimensiunile şi compoziţia unui roman, cu personaje din lumea animală, este o alegorie cu caracter istoric şi autobiografic scrisă în cursul a doi-trei ani, între 1703 – 1705. Cei care s-au ocupat de datarea lucrării (N. Iorga, I. Minea, P.P. Panaitescu, C. Măciucă, Manuela Tănăsescu, Nicolae Stoicescu, Dragoş Moldoveanu ş.a.), dar şi de exegeza ei, o mai numesc eseu filosofic, manual politic şi social. Cu ea „se pun bazele tuturor genurilor literare” (G. Niţu).

Titlul ei original, după manuscrisul olograf, este pilduitor: Istoria ieroglifică în douăsprezece părţi împărţită cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură de scară a numerelor dezvăluitoare, iară la sfârşit cu a numerelor străine tâlcuitoare, iar punctul de plecare poate să fie Etiopicele lui Heliodor (sec.3, î.e.n.), fie Anecdota sau Istoria secretă a lui Procopios din Cesareea (sec.3, î.e.n.), fie Le roman de Renart (sec.12-13 e.n.). De menţionat că, în fondul Bibliotecii Academiei Române, se păstrează nouă manuscrise ale cărţii lui Heliodor fără numele traducătorilor, datând din secolul al 18-lea, altele patru din secolul al 19-lea, iar unica traducere datează din anul 1970.

Prin scrierea Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir a urmărit, credem noi, patru scopuri: dezvăluirea faptelor caselor domneşti şi boiereşti ale timpului, deprinderea stilului retoric, îmbogăţirea limbii şi a fondului gnomic românesc cu „sentenţii”.

Opera sa a rămas în manuscris, străbătând două etape până la a fi editată: 1.N.N. Bantăş-Kamenski, o rudă maternă a lui Dimitrie Cantemir, donează manuscrisul Arhivelor Imperiale Ruseşti din Moscova, în anul 1783, semnalat ulterior de N. Tindal, întâiul său biograf; 2.Un anume domn Kunik informează Academia Română, în 1877, prin Legaţia Imperială Rusă, de existenţa manuscrisului în Biblioteca Ministerului de Externe al Rusiei, Gr. Tocilescu fiind delegat să-l copie în acelaşi an (41 coli a câte 16 pagini, respectiv 633 în total).

Astfel, Istoria ieroglifică a fost încorporată în ediţia realizată sub auspiciile Academiei Române titrată generic Operele Principelui Demetriu Cantemir (Bucureşti, 1873 – 1901, vol. 1 – 8); Tom. 6. Istoria ieroglifică (Operă originală inedită, scrisă în limba românescă la 1704). Compendiolum universae logices institutionis Enconium în I. B. Van-Helmont et virtutem physices universales doctrinne eius. Cu mai multe facsimile şi stampe lucrate de Cantemir, unele separate şi altele intercalate în text. Bucureşti (Tip. Laboratorii Români), 1883. (24×17).1f.+2p.+1f.+p.3-492+6f.pl.

Întâia ediţie ştiinţifică, datorită lui P.P. Panaitescu şi I. Verdeş, apărută în colecţia „Scriitorii români” la Editura pentru Literatură din Bucureşti, în două volume (1965), a fost reluată în trei rânduri (1978, 1983, cu glosar şi studiu introductiv al îngrijitorilor, şi, 1997, cu studiu introductiv de Adriana Babeţi) o altă ediţie, prefaţată de Virgil Cândea, cu studiu introductiv şi aparat critic de Nicolae Stoicescu, iar textul stabilit de Stela Toma a apărut în 1973. Între acestea, s-au aplecat asupra textului în ediţii fără aură ştiinţifică Em. Grigoraş (1926) şi I. Vartician (1957).

În ultimă instanţă, ediţiile Istoriei ieroglifice menţionate, oricât de ştiinţifice ar fi, „păcătuiesc” din lipsă de aderenţă la public. În acest sens, cu caracter experimental/special, îl constituie ediţia apărută la Editura Alma -Tip a lui Tudor Stoica, cu prefaţa lui Mircea Coloşenco, în 2001, subintitulată: „Traducere şi adaptare în româna modernă de Horia Stoicanu” (filolog, poet, traducător, cantautor de folk, realizator de albume discografice). Încercarea editării Istoriei ieroglifice prin modernizarea expresiei lingvistice constituie un pionierat românesc în acest fel al unui text clasificat ca fiind al literaturii naţionale vechi şi cu circulaţie numai printre specialişti.

În fond, subiectul „istoriei” cantemiriene este de o savoare aparte. Cuprinsul ei a fost povestit şi răspovestit (în rezumat) şi, ulterior, apariţiei ediţiei lui P.P. Panaitescu şi I. Verdeş (1965), interpretat de Nicolae Manolescu (1965), Manuela Tănăsescu (1970), Al. Protopescu (1972), Doina Curticăpeanu (1975), Eugen Negrici (1977), Elvira Sorohan (1978), Ecaterina Ţarălungă (1989), Dragoş Moldovanu (1997). De cu totul altă situaţie o are, în acest lanţ bibliografic, lucrarea lui Vasile Harea. Dimitrie Cantemir şi fiul său antioh. Studii. Ediţie îngrijită şi note de Sorina Bălănescu. Cuvânt înainte şi fişă bio-bibliografică de Mihail Harea. Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999.

Cât priveşte simbolistica lui Cantemir, decodificarea ei ne ajută în plus faţă de acele supoziţii spuse deja de cercetătorii operei în cauză şi confirmate ca atare, la o lărgire a imaginii spiritualităţii orientale în lumea noastră creştină europeană.

Astfel, cele două componente ale românităţii, după viziunea lui D.C., pe de-o parte valahii/pasirele, şi, pe de alta, moldovenii/jiganiile (animalele), reprezintă entităţi deosebite comportamental, în fruntea lor fiind Vulturul şi, respectiv, Leul, unitare în esenţă.

Păsările erau considerate mesageri ai zeilor, aripile lor – manifestări ale puterii spiritului. Zborul extatic, al ascensiunii în spirit l-au primit Pitagora sau Mahomed în somn. Dar uşurinţa păsării în a se deplasa are adesea aspect negativ, simbolizând haosul. Jiganiile/animalele, în schimb, sunt arhetipul straturilor profunde ale instinctului şi al inconştientului, simboluri ale energiilor cosmice, ca semne zodiacale, fiind în legătură cu cele trei niveluri ale universului: infern, pământ şi cer. Ea este fiara care zace în noi.

Bestiarul lui D.C. este compus şi din animale fantastice (inorogul / unicornul), simboluri consacrate prin mitologii, dar şi din animale inventate de autor (coracopardalis, struţocămila ş.a.), corespondente lumii contemporane lui, plină de intrigi şi finalităţi de cruzimi excesive şi nu o dată gratuite.

Însă, în vreme ce Miron şi Velicico Costin şi-au pierdut viaţa prin decapitare, din porunca domnească a lui Constantin Vodă, tatăl lui D.C., la fel ca Vodă Brâncoveanu şi fiii lui, din porunca sultanului, Dimitrie Cantemir va fi decapitat după trecerea în nefiinţă, iar craniul dus în Scoţia, după cum este ritualul rozacrucienilor, din rândul cărora a făcut parte ca membru al Academiei din Berlin, trupul – înhumat în Rusia şi reînhumat, în anul 1935, la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Marele artist şi savant, care în viaţă s-a bucurat de suişuri nebănuite de alţi români şi de coborâşuri nu o dată periculoase, ca prinţ autocrat, cunoaşte, prin operă, onoruri postume binemeritate.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.