Decebal de Mihai Eminescu

Decebal de Mihai Eminescu personaj simbol Drama Decebal, face parte dn opera dramatica eminesciana, opera ramasa in proiect. Cea mai implinita, Decebal, reprezinta nu atat un personaj dacizant asupra istoriei nationale, ci mai ales un personaj uluitor, de o maretie imperiala care nu este, cum ar putea sa para, expresia unei megalomanii, ci rezultatul psihologic al gravei vulnerari pe care popoarele mai mici o au de indurat cand se abate peste ele vantul aspru al istoriei (Petru Cretia).

Drama, proiectata in cinci parti, are urmatoarele personaje:

  • Decebal regele Daciei;
  • Boris principe dac;
  • Dochia nepoata fostului rege Diurpaneu;
  • Traian imparatul Romei;
  • Longin legat roman;
  • Iaromir principe iazig;

Partea I:

Pacea pamantului vine s-o ceara un dialog intre imparatul Romei si Celsus, in care se vorbeste si despre Decebal, despre Dacia.

Partea a II-a:

Imparatul singur prilejuieste posibilitatea unei meditati asupra sortii Romei, istoriei, conditiei imparatirii Ca o poveste sa-mi aud viata, / Ca pe un mit eu sa ma vad pe mine: A fost odata-n lume-un Imparat / Si a facut asa s-asa, s-apoi / Apoi va fi murit.

Partea a III-a:

Infruntarea care incepe cu un prolog Cantec al faurarilor de arme, cantec care sugereaza o mare forta si elan subjugate unei puteri ascunse si care se regaseste si in finalul dramei ca un laitmotiv. Folosind monologul si dialogul, specific genului, Eminescu il caracterizeaza pe Decebal, punand in evidenta conflictul: razboaiele purtate cu romanii; situatiile limita; infratirea cu natura;

O codrii, codrii, va miscati cu mine / Munti negri de piatra, fiti-mi ganduri, / Purtati, stanci albe, armiile de cremeni, / Mergeti naintea mea a regelui. / Sa vad apropiindu-se pamantul. / [Venind] cu muntii si cu codrii [lui] /

Si stand pe loc naintea Romei vechi Decebal este caracterizat de catre Boris, de catre Iaromir si se autocaracterizeaza: Stii tu ce sunt acei pe care-i aperi, / Acei romani? Ei sunt tiranii lumii / Da! Ca amici va leaga-ntai de ei. / Spre a va bate apoi cu vergi de fier Se face o comparatie intre vitejia poporului roman in fapta caruia este eternitatea, intre Imparat si Decebal: In multe-ti seamana el tie, Decebal, / Ca tine ridicat fu din popor, / Ca tine-n fruntea armiei fu pus Il avertizeaza pe trimisul roman, prin cuvinte pline de talc: Nu-ntoarce sufletu-mi cu susu-n jos / Si nu starni mania mea ascunsa / Nu sunt supusul lor nu voi sa fiu! / Dac-am jurat, ce-ti pasa c-am jurat? Se evoca vitejia: ai Romei vulturi i-am avut in mana. Refuza gandul mortii si crede a avea o suta de vieti. Indicatiile din scena a IV-a Alarma, buciume de razboi, zgomot Decebal iese si reintra repede cu toata curtea si s-aseaza pe tron sunt elocvente pentru a marca starea de agitatie a lui Decebal: Pe cai, pe cai! Razboiul este gata, / Puneti pe Dunare un jug de lemn / Ca sa mugeasca ca si taurii nostri / Acea batrana si-ndrazneata mare / Ce curge intre noi si-ntre romani. Dochia, ingrijorata de soarta tarii si a regelui, rosteste: Toti sunt nebuni de furie, o Doamne! / Si nici-un ochi nu vede clar aici / O, tara mea! O, Dacie! Unde mergi? Vorbele grave pe care le rosteste Decebal, pe acelasi cantec al faurarilor de arme care se aude de-afara, sunt zguduitoare si cu caracter de oracol. Da, da Imperiul El cade si universu-i liber-liber! /. Raspunde, afirmativ, Boris: Da, Da! acesta e raspunsul Daciei / Imi vine sa-ti sarut piciorul, rege / Ce mare esti-nemarginit de mare! / Nu pot cuprinde nici marirea ta. In confruntarea lui Decebal cu Iaromir acesta recunoaste vitejia regelui Daciei: Decebal, in timp ce Iaromir intra (scena a II-a): Desi dusman, iti zic: Bine-ai venit! / Eu dusmanii mei nu-i urasc ii bat, / Dara invinsi eu ii iubesc, principe! / Nu crede ca dorinte oarbe-n mine / Dorinti de glorie-mi prescriu pasul: / O tinta am si la a ei implinire / Pe-amici ii chem pe inamici izbesc / Am pronuntat o vorba mare Cada! Iaromir: Da, Decebal ca tine-as zice eu / Se poate insa? Un obicei / vechi si [cu]minte il au corabierii / Ei nu se-ndreapta decat dupa steaua / Care pe cer etern sta la un loc / Tu esti o stea daca te misti nu stai. / Eterna insa pe cerul Omenimei / Pare a fi o singura a Romei / Tu nu sii ce voiesti esti oceanul. / Dorinti fara de margini il ingan, / Racnind inalta bratele-i spumate, / De nori s-anina-n / bolta lumii bate / Salbaticul! Van fulgere de foc / Apara cerul el incredintatu-i / Ca bolta cea albastra e palatu-i, / Cu asalt el vrea sa ia, reimpinge-n patu-i / Apoi adoarme-adanc, copilarosul / Titan un cer in fundu-i se indoaie, / Tot ce-a dorit, viseaza c-are: / Tarie, stele luna drept coroana. / Dormind murmura, murmurand tresare / Si cand, trezit, el vede iara ca cerul / La locu-i sta, cum ca nimic nu are / Din sfanta-i inaltime el turbeaza / Din nou Astfel sunteti si voi, o daci! / Stiti voi ce vreti: sa coborati vreti cerul / Spre a-l amesteca in visul vostru. / Noi ducem nava poporului nostru, / Oricatusi marea s-ar nalta in sus / Dupa o stea ce printre nori patrune, / Dupa o stea c[e]-etern ramane-n / loc. In urmatoarea replica a lui Decebal se poate identifica ideea de sacrificiu, conceptia despre razboiul drept si nedrept, idei ce se regasesc si in Scrisoarea III (Mircea si Baiazid). Decebal: Tu ai gasit-o, vorba ce-nseamna: / Furtuna, da! Oceanul! Vijelia / Astazi o lume-n fundul ei viseaza / si stelele poarta pe oglinda-i creata. / Dar maini ea, falnica, cumplit turbeaza, / Se misca lumea ei negru mareata, / Pe-ale ei mii si mii de nalte brate / Ducand pieire, tari inmormanteaza / Azi un diluviu, maine-o murmuire, / O armonie care capat n-are, / Astfel e-a ei intunecata fire, / Astfel e sufletu-n antica mare. / Ce-i pasa ce simtiri o sa va-nspire, / Indiferenta solitara mare! / Astfel sunt daci: lupta s-apoi pier. Iaromir: si noi vrem lupta, dara nu pieire / Si, daca cerul soarta o constela / Asupra-unui popor, nu-l tulburam. Decebal caracterizeaza Roma si romanii (versurile au fost date mai sus), trecand amenintator, hotarat prin intreaga istorie, dovedindu-si superioritatea razvratirii sale si conturandu-si din ce in ce mai bine personalitatea de erou tragic: Ce [le e] lor intelepciune, suflet? La ei chiar insasi ele sunt prostii / Si piedici sunt in drumul de marire. / De le gasesc in ina-mic [i]l scuipa. Amenintarea si crunta previziune, asemenea unui oracol, se rosteste sententios: Iaromir: Orbire, da, orbire care vede! / O, Decebal, de-ai sti cum se trateaza / La Roma tot razboiul dintre noi! / Copilarii le sunt! Astfel privesc. / Curand ti-a veni tie un legat / Ti-a cere simpu sa ne dai napoi / Tot ce-ai luat sa ne despagubesti. / Sau [tot] atat de simplu iti vor spune / C-ai incetat de-a fi al Daciei rege. / Te-ai mania, tu vei striga legatul / Doar va zambi la toat-a [ta] manie. / [I]ti va lasa trei zile, trei zile intregi si grele, / Va aparea nepasator si rece / Va tine toga invartita-n mana / Si te-a-ntreba iar: Pace ori razboi? Pentru ca: Asupra soartei lumii nu se-mbie: / Ea e menita de a fi supusa. Decebal hotarat si amenintator: Taci, admirarea ta e o turbare, / Nu sunt dator sa crut turbarea ta. / Tu uiti cui ii vorbesti lui Decebal, / Al Romei ina-mic neimpacat. / Nu fa sa uit ce eu respect in tine: / Pe prinsul nu pe oaspetele meu.

In partea a IV-a:

Blestemul si caderea, prin indicatiile scenice date se sugereaza marea drama Decebal intre flacari luminoase. Fund in dreapta, grup de oameni in zale, luminati de aruncaturile razelor. In mijlocul lor, mai inalt, in pozitie nobila, Traian. Opunand pe cei doi, prin rostiri dramatice, Decebal nu pare un invins. Astfel el arunca un blestem zguduitor asupra Imparatului si istoriei tragice de care a avut parte. Decebal: Zeci de secoli va urcarati, zeci de secoli sa cadeti, / Viata voastra sa nu fie decat o lunga cadere! / Cum ati omorat voi un popor, astfel sa muriti si voi! Continuand apoi, dialogand himeric cu Traian, in afara vreunei imprejurari anume, Decebal intreaba si se intreaba: Credeti voi / Ca va dura in veci puterea voastra? / Nu, pe cat v-ati suit veti si cadea. Evocand apoi ipoteza invinsului si acuzand lipsa dreptului de a subjuga lumea., Decebal incheie prin a se intreba Voi oameni nu sunteti, zei nu sunteti, / Ce sunteti dar? Nici una nu, nici alta. / Cum v-arogati dar dreptul de-a supune? / Cum vreti ca oamenii sa se plece voua? Prin vocea Imparatului se construiesc, in antiteza, cele doua personalitati, rostirea fixand atat trasaturile de carater ale lui Decebal, cat mai ales ale poporului lui Decebal. Vocea Imparatului: Dreptatea noastra e puterea noastra, / Cu ea deodata vom cadea si noi. / Voi sunteti tineri chiar la batranete, / Iar noi in lume ne nasteam batrani, / Voi va [i]nchipuiti ca lumea este / A voastra, insa noi noi o luam. / Ceea ce doriti, visati, voiti avem. / Ah, neputinta cea copilareasca / Din voi vorbeste, tinere popoare () si-aveti atatea lacrimi voi in suflet, In inima comoara de dureri. / Voi cereti vietii ce nu poate da / De-aceea disperari la nemplinire. / Nimic nu-i cerem noi si ne da tot. / Sunteti poeti ca grecii, ca persanii, / Purati in gura dreptul, binele, / Noi, noi il facem acest bun si drept. / Nu vorbe mari, nu cantece adanci / Care [s-arate] ce cuprins contin / Dreptul si legea, obiceiul, bunul. / Romanul nu stie sa [se-]exprime / Ca un elin dar, pune-l sa decida / Si va decide drept, fara sa stie / De ce. / Voi cautati adevarul, noi putera, / Cautati sa-nvingeti lumea am invins-o. / Tot ce doriti voi, noi am si facut Se pot descifra in aceasta rostire cu valoare de sentinta adevaruri istorice, morale, dimensiuni umane de identificare, fundamentale: Noi n-am dorit nimic, ci am lucrat. / Trebuie sa fie un punct stabil in lume / De nu vrei ca popor peste popor / Sa se im-pinga in vesnic crud razboi. / De vom cadea eu nu zic: Vai de Roma! / Ci-o spun cu gura mare: Vai de cei / Ce-or rasturna-o vai de lumea toata! Cu valoare eterna, adevarurile rostite de Imparatul Traian intruchipeaza realismul sau istoric, viziunea, hotararea, spiritul de vitejie, maretie morala si istorica pentru ceea ce repreznta el si poporul sau, pentru vitejie si demnitate. De fapt, dupa aceasta rostire se spune in indicatiile scenice: Se face intuneric si tacere, apoi intr-o lumina de amurg se va rosti de Dochia ca intr-un bocet: Deasupra / Giulgiului tau spanzur-o coroana, / Deasupra mortii tale o istorie: / Istoria Daciei viitoare scumpe / Din asta noapte tu ai disparut / Si eu ti-am dat a mortii noapte, eu / Ca te iubesc, ce ingenunchi, ce mor. / Ah, tu, eu te gandeam ca esti de fier, / Gandeam ca moartea nu te poate-atinge / tu ai murit ah, cine n-o sa moara! Traian nesuportand rostirea, replica: Luati-o de aici, luati-o iute! Dochia insa continua: Stinge-te dar, tu, vis al gloriei mele, / Stinge-te, Dacie-lumina, stinge-te! / Pare ca cerul e-un palat de cezar, / Tacut, pustiu, prin care-un vaiet trece / E ca si cand ar fi murit ceva / In univers pare ca Dumnezeu / e mort. Coboara-asupra lui, eternitate, / Cobori cu pacea ta asupra mea. Dochia reprezentand simbolul etnogenezei se autocaracte-rizeaza prin putine interventii, dar definitorii, unele, ca si cele aratate mai sus, avand valori de sentinta, gnomice, conclusive. Prin comparatii si hiperbole, prin metafore, Eminescu pune in gura Dochiei conceptia lui despre mandria, eroismul, credinta in sansa unei stralucite deveniri a poporului sau. Moartea universului, a lui Dumnezeu, la disparitia lui Decebal, nu poate sugera decat ideea tragediilor grecesti si cele ale lui Shakespeare in ceea ce se cheama fatalitate, soarta. Punand in antiteza cuvintele Dochiei din (Infruntarea): Eu simt in mine glasul, / Lumina, sufletul, durerea marii, cuvinte care incheie actul III, cu imensitatea naturii cosmice prin metafora marii si moartea universului, comparabile cu stingerea oricaror nazuinte, a visurilor prin moatea regelui ramane in urma o liniste a mortii, un bocet continuu. Mai afectuoasa fata de Decebal, Dochia urma sa simbolizeze conform insemnarilor eminesciene stanca impietrita, neputand sa se desparta de pamantul ei. Urmarirea personalitatii lui Decebal, in confruntare sau antiteza cu Iaromir si Imparatul Traian concentreaza, in esenta, capacitatea artistica a poetului si in ceea ce priveste dramaturgia. Sobrietatea, lipsa fastului, a multimii perso-najelor determina concentrarea spre intriga si punctul culminant, ce se identifica aproape in fiecare din partile puse in valoare de Petru Cretia, in editia ingrijita de el si care a vazut lumina tiparului in 1990.

In sfarsit, partea a V-a:

Actul din urma, din care s-a pastrat un lung monolog al lui Decebal, monolog ce-l aseaza langa legendarul rege Lear, si el un invins al soartei. Hamletiana intrebare A fi sau a nu fi deschide rostirea lui Decebal, de data aceasta un Decebal invins, in antiteza cu rostirile din primele parti: Sunt eu ori nu mai sunt eu e-ntrebarea? Prin aceasta intrebare, si intreg monologul, se poate vorbi de o reintrupare a lui Decebal pentru a rosti cuvinte amare si ciudate. Astfel, Eminescu opune personajului din primele parti vazut ca un leu, zimbru imperial, revoltat si stapanit de maretii un perso-naj insingurat, pierdut, fara soarta si ale carui ganduri au ceva straniu in ele.

Se vede albit, zbarcit, sarac, necunoscut, pe jumatate mort, aproape nebun. Replica capata dramatism, prin reconside-rarea caracterelor Romei puternice din capitolele precedente: S-acel batran a carui umbra alba / O vad colo-n metal sa fiu chiar eu? / Sa fie Decebal, dusmanul Romei? / Sa fie acelasi care-a fost si ieri? Urmeaza o succinta meditatie asupra a ceea ce numim fortuna labilis si vanitas vanitatum deci soarta schimbatoare si viata ca desertaciune: Ce suntem noi, ce este asta viata, / Pe ce se-nsira ziua d-ieri cu azi, / Cum ne cunoastem [de] aceiasi? Ce leaga fapt de fapt si zi de zi, / Cand ne schimbam, cand orisicare clipa / E-acelas nume pentru un alt om? / Visu unei umbre, umbra unui vis / Om! Care e fiinta ta? Ce face / Ca tu sa fii Ce face sa nu te risipesti / In propriile-ti fapte si gandiri? / Sangele acestei umbre e durerea. Toata fericirea o uitam in viata / Ca si cand n-ar fi fost, numai durerea. Viata este comparata cu o corabie ce se tot departeaza / In urma-ne ramane fericirea, / Durerea-n veci noi o ducem cu noi. Greaua intrebare pe care si-o pune in legatura cu poporul sau este rascolitoare, este aici drama unei tulburatoare constiinte, confruntate cu sine si cu altii, intr-o prabusire generala. Lirica si dramatica, rostirea lui Decebal capata valoare emblema-tica, mai dramatica decat rostirea lui Dan sau Stefan din poemele lui Alecsandri Dan, Capitan de plai si Dumbrava Rosie. In van, copilul s-a intinde mana / Cea mica pe al mamei tanar san / Si va-ntreba-o: Unde m-am nascut? / Si unde este tatal meu s-unde / E tara mea si unde se vorbeste / Limba ce tu vorbesti, caci n-o aud? / Straina-i tara care imi da lapte, / Strain pamantul care grau imi da / Ce va raspnde-atuncea acea mama? / Sarman copil tu patrie nu ai / A fost odat-un imparat, va zice, / Un imparat ce-acum de mult e mort. / Acela ridica in batalie / Poporul tau si tara si-o pierdu Mult a trecut de-atunci, multi ani de lacrimi, / Prin secoli trecem, popor exilat, / Fara de zei, fara de tara, fara / Ca loc s-avem unde sa [punem] capul. / Oriunde suntem, suntem venetici, / S-astfel vom merge noi din tara-n tara / Pana s-a sterge si-urma neamului. Intrebandu-se asupra cui o sa cada vina durerii unui neam intreg, raspunde hotarat: Asupra-mi. Vazand in viata o minciuna, un vis negru si stralucit, o desartaciune a mandriei, dar o durabila, eterna durere, Decebal se intrece pe sine: Ce-mi pasa ce-or vorbi? Eu fug de ei / De vina-s eu c-am fost ca orice om? / De vina-s eu ca am dorit marire? / De vina-s eu c-am fost orbit, desert / Cum este lumea-ntreaga? Nu, nu, nu! / De-o mie de ori nu Cine mi-a spus / Ca viata-i vis, ca gloria-i minciuna? / Cine mi-a spus c-o pulbere suntem? / Ba mai putin ca pulberea o umbra. Rememorand vremile de implinire, cand poetii si poporul ii cantau victoriile vazand in toate o minciuna, printr-o splendica invocatie, dar si imprecatie retorica, incearca sa se regaseasca pe sine: Chiar maica mea mi-a inselat viata / Poporul, timpul, toate imi soptira: / Scoala-te, Decebal: tu vei fi mare! / Ei bine daca toti, toti ma-nselara / De ce sa nu-i fi inselat si eu? / I-am amagit asupra vietii mele / Asupra mintii s-a puterii mele / I-am inselat si i-am pierdut pe veci / O minte, minte marsava unealta / Care slujesti ca inima s-onseli / Vrei sa convingi ca n-am pierdut nimica, / Ca ce-am avut n-a fost nimic sireat-o, / E prea pe fata siretia ta / Prea simt in mine c-am pierdut o lume, / Ca-n orice om ce l-am pierdut in lupta / O lume de sperante-am ingropat Finalul este dramatic: Si-acum alerg dezmostenit de tronu-mi, / Un biet batran sarac, necunoscut. / Unde-i marirea lumii? Unde-i? / Care este? [Nu, e numai stralucirea / Unui vis negru care minte nefiinta.]

Concluzionand, ne oprim la aprecierea lui Petru Cretia asupra pesonajului Decebal si asupra valorii operei: Acest Decebal (s.n.) este o fantasma poetica de rangul regelui Lear si este investit cu aceeasi maretie si vehementa amara ca acea a marelui zimbru dacic frematand in puterea deplina a ceasului sau.

Cand regele cel mai furtunos al dramaturgiei romane devine umbra carunta de aici cu glasul nu inca stins si frant, insa pierdut sub cerul gol, cum insusi el este o umbra pieduta intr-un desert al istoriei, pierzania lui da o si mai mare putere prezentei sale (din Infruntarea). Iar poezia noastra castiga, atat de tarziu, ceva care pe veci parea pierdut si va ramane pe veci de neuitat. Caci, afirma Petru Cretia, in simbolica sa Infatisare in care explica valoarea dramaturgiei eminesciene si motiveaza regretul pentru intarziera istorica de a fi publicata: Acest volum apare cu o intarziere de mai bine de un veac.

El cuprinde partea cea mai implinita si mai inalta a operei (dramatice) a lui Eminescu, si el, Eminescu, ar fi trebuit s-o publice, in vremea ei, sub grija lui. N-a fost sa fie asa, ceea ce a dat alt curs dramei istorice in versuri in cultura romana. Recomandam sa se citeasca si legenda Traian si Dochia a lui Gh. Asachi, considerata de G. Calinescu intaiul mit care simbolizeaza constituirea insasi a poporului roman. (C.B.)




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.