Caii la fereastră de Matei Vişniec

In piesa intr-un act „Caii la fereastra„, Matei Visniec aduce in atentie tema razboiului care distruge omul atat din punct de vedere psihic, cat si fizic, nejustificat si nemotit. Razboiul nu selecteaza victimele, el ucide fara sa aleaga: „nu sunt identificati dreptii sau nedreptii, ci doar oameni care pier dtntr-un motiv ignorat” (Valentin Silvestru).
Personajele au nume generice: Mesagerul, Mama, Fiul, Fiica, Tatal, Sotia, Sotul. Deoarece eroii nu sunt personalizati, nu au o identitate caracteriala, autorul precizeaza intr-o nota ca cele trei personaje feminine (Mama, Fiica, Sotia) pot fi interpretate de aceeasi actrita, iar cele masculine (Fiul, Tatal, Sotul) de un singur actor. Personajele sunt asadar. numai simboluri care intruchipeaza Femeia si Barbatul.

Titlul piesei se înscrie în simbolistica absurdă a piesei, caii ar putea semnifica elemente ale pericolului permanent care pândeşte omul, pe care nimeni nu-l bănuieşte şi de aceea nu se poate feri şi proteja. Cele două spaţii evidente în piesă, spaţiul casnic şi spaţiul războiului, ar putea simboliza cele două stări ale existenţei umane, cel interior şi cel exterior. Legătura dintre cele două lumi se realizează prin intermediul ferestrei, „ferestrele reprezintă o posibilitate sigură de a lua legătura cu realitatea”.

Teama instinctivă a Fiului este sugerată la începutul piesei, când uimirea de a vedea, de la fereastră, „un cal roşu cu o pată neagră”, viziune care devine obsedantă: „Calul s-a întors. Am impresia că dă târcoale prin faţa ferestrei. Se poate aşa ceva? […] Calul e nebun, mă crezi?”. Calul îl fascinează şi, deşi este conştient că poate fi un pericol, se simte irezistibil atras de acesta. Poate, într-o altă interpretare, calul sugerează destinul implacabil, care-l atrage pe om în mod misterios şi irezistibil, de aceea Mesagerul se recomandă aluziv: „Sunt omu’ cu calu’”. Fiul murise „lovit simplu, scurt, cu piciorul” de calul cel roşu, deoarece el se apropiase de cal, atras ca de un magnet, deşi fusese prevenit să stea departe de aceste animale.

Fascinaţia pentru cai este ilustrată şi în secvenţa a doua, fiind posibilă aceeaşi interpretare â unui pericol iminent, care ar putea fi războiul, destinul implacabil sau orice altă circumstanţă ameninţătoare care pândeşte omul care nu poate sau nu ştie să se împotrivească. De aceea, probabil, Mesagerul o sfătuieşte pe Fiică: „Feriţi-vă, domnişoară, să mai priviţi caii. Nu mai sunt caii de altădată. Acum au devenit răzbunători şi lacomi. Rătăcesc peste tot şi pândesc pe sub uşi şi pe la ferestre”. Fiica reacţionează temător, conştientizând limitele umane, neputincios de a se feri: „Ce trist! Oare chiar în momentul acesta suntem pândiţi?”.

Construcţia subiectului

Partea I

În prima parte a piesei scena este în întuneric, un spot de lumină urmăreşte intrarea în scenă a Mesagerului, care bate toba anunţând evenimetele istorice ale anului 1699: ca urmare a încheierii păcii de la Carlowitz, mai multe teritorii au revenit ţărilor învingătoare în război.

Matei Vişniec

Decorul prezintă interiorul unei camere sărăcăcioase, în care fotoliul şi valiza jerpelite, precum şi robinetul care curge continuu emană o atmosferă deprimantă. Acţiunea acestei secvenţe din piesă se derulează în spaţiul domestic, în care dialogul este incoerent, replicile sunt adesea clişee de limbaj şi de gândire, sugerând astfel imposibilitatea de comunicare a oamenilor, precum şi incapacitatea lor de a înţelege evenimente, fenomene profunde care determină existenţa umană. Mama se zbate într-o vizibilă neputinţă de a înţelege esenţa războiului, care nu înseamnă altceva decât iminenţa morţii băiatului ei. Ea îşi pregăteşte fiul, care urmează să plece pe front, mai ales cu sfaturi banale, inutile, adesea absurde.

Poveţele materne constituie o adevărată comedie prin zădărnicia lor, replicile Mamei, rostite pe un ton sentenţios şi patetic, referindu-se fie la banalul casnic – „Nasturii nu trebuie cusuţi prea strâns, […] Zahărul nu trebuie ţinut niciodată în pungi de hârtie” -, fie sfaturi materne etice – „Ai grijă că nu faci firimituri. […] Nu arăta cu degetul în sus, nu lovi cu pumnul în masă…” – fie referiri absurde de genul: „Parcă am auzit căzând nişte firimituri. […] Este apă fiartă în frigider. […] Bocancii nu trebuie lăsaţi murdari peste noapte că altfel îţi cad în cap”.

În timpul acesta, Fiul, îmbrăcat în uniformă militară, stă la fereastră şi priveşte fascinat „un cal roşu cu o pată neagră”. El receptează absent sfaturile Mamei, fiind din ce în ce mai mult obsedat de calul misterios care „dă târcoale prin faţa ferestrei”, de parcă ar aştepta o trăsură şi care se uită ţintă spre Fiu: „Oare cine se uită la mine mă vede?”.

Pe măsură ce momentul plecării Fiului la război se apropie, Mama devine mai agitată, replicile ei apropiindu-se de structura unei tirade, accelerând ritmul, vorbind din ce în ce mai tare, intrând parca „într-o transă verbală”. Mama îi oferă Fiului o cascadă de sfaturi incoerente şi bizare, între care ideea că apa este un mediu periculos, sfârşind cu povaţa să se ferească de cai şi să nu se gândească la calul roşu cu pata neagră. Constată panicată că Fiul a uitat să-şi pună bocancii şi îi aruncă unul câte unul pe fereastră.

Mesagerul intră cu un buchet de garoafe şi cu bocancii atârnaţi de gât, prezentându-se concis: „Sunt omu’ cu calu’”. El este vesel şi jovial, fiind convins că ştie totdeauna cum să comunice veştile tragice şi că are tact şi fineţe, de aceea „Au fost economisite, dacă mă pot exprima aşa, mii de lacrimi…”. Garoafele, ca simbol al consolării familiei pentru tragedia războiului, o deprimă pe Mamă, de aceea Mesagerul pune florile într-o valiză care era „deja ticsită de garoafe”, după care „închide valiza – clap! clap!”.

Acest gest este prezent în toate cele trei secvenţe ale piesei, ca un laitmotiv ce ar putea semnifica faptul că războiul provoacă numeroase victime şi multă suferinţă. Vestea că Fiul a murit în război o aruncă pe Mamă în culmea disperării şi doreşte să afle amănunte dacă a murit ca un viteaz în focul luptei. Piesa este însă o pledoarie despre antieroism, aşa cum însuşi Vişniec a mărturisit în caietul-program al spectacolului.

Aşadar, Fiul nu este un erou, el nu se bătuse „ca un leu”, ba mai mult, nici nu ştia să mânuiască o armă. Mesagerul afirmă că ceea ce ştiuse cel mai bine să facă Fiul era „să stea în poziţia de drepţi”, pentru el un prilej de odihnă, de viaţă relaxată… La robinet curge „apă neagră” pe care Mama o ascultă ca să se liniştească. Printr-un monolog, Mama rememorează copilăria Fiului, „un copil ciudat şi exemplar”, apoi îşi aminteşte cât de apropiaţi se simţeau ei când ascultau cum curge apa la robinet: „Fiul meu ştia cum să dea drumul la apă, în funcţie de starea noastră sufletească… Dacă eram obosiţi, lăsam numai mici picături să se prelingă din ţeavă… Cu cât eram mai obosiţi cu atât picăturile curgeau mai rar…”.

Înainte de a muri Fiul spusese numai „au”, de aceea Mama presupune că l-a sfârtecat „vreun obuz rătăcit”. Mesagerul neagă, mai ales că era în timp de pace şi îi relatează că Fiul murise lovit „simplu, scurt, cu piciorul” de calul roşu „într-o însorită dimineaţă de duminică”. În urma lui lăsase numai „cinci pachete de biscuiţi” cazoni şi nu avea mormânt, deoarece nu rămăsese nici un cadavru. Fiul fusese o fire blândă „ca o adiere de vânt” şi pur şi simplu dispăruse din univers.

Partea II

A doua parte a piesei este anunţată de Mesager care, luminat de un spot, bate toba anunţând evenimentele istorice ale anului 1745: ca urmare a încheierii păcii de la Breslau, mai multe teritorii au revenit ţărilor învingătoare în război.

Dramaturgul precizează că personajul feminin este Fiica, iar cel masculin este Tatăl. Acesta din urmă, aflat într-un cărucior cu rotile, este foarte agitat şi iritat, dorind să afle cine fusese la ei şi de ce trântise uşa la plecare. Fiica încearcă să-l liniştească, explicându-i că nu-l poate scoate la plimbare pentru că plouă şi „rugineşte căruţul”. Pentru Tatăl, Fiica are identitate, o cheamă Isabel, iar dialogul dintre cele două personaje conţine replici scurte, majoritatea fiind alcătuite din enunţuri interogative şi exclamative, în care se manifestă absurdul discuţiei. Tatăl remarcase faptul că limba mică (orară) de la ceas este vizibil subţiată de minutar, semn că timpul pentru el nu mai are aceleaşi dimensiuni, se reduce considerabil.

Amintindu-şi de război, Tatăl se întristează că valorile se degradează, că meritele importante şi apreciate cândva, lucrurile câştigate cu efort şi sacrificiu deveniseră banale şi nesemnificative pentru oameni: „Ştii tu cât de greu se primea pe vremea aceea crucea cu două colţuri? Astăzi toată lumea primeşte crucea cu două colţuri. […] Ştii tu cât de greu se primea pe vremea aceea crucea cu trei colţuri? Azi toată lumea primeşte crucea cu trei colţuri. […] Ştii tu cât de greu se primea pe vremea aceea crucea cu patru colţuri? La Trapezunt n-au scăpat decât vreo zece oameni şi numai unul a primit crucea cu patru colţuri. Astăzi toată lumea primeşte crucea cu două colţuri”.

Motivul apei revine, ca metaforă pentru viaţă. Tatăl scăpase din război înotând o noapte întreagă „printre cadavre umflate şi buhăite”. Omul trebuie să înveţe să se menţină la suprafaţă şi să nu-i fie frică de apă: „Pentru un înotător cel mai grav lucru e să-i fie frică de apa adâncă”. Pentru a putea învinge în viaţă trebuie „să bei toată apa în care urmează să înoţi”, Numai parcurgând toate etapele existenţei şi trecând cu pricepere peste piedici poţi deveni un om adevărat, un învingător: „Numai aşa ajungi un bun înotător”.

Soseşte Mesagerul care, pe lângă buchetul de garoafe, duce un fotoliu rulant deformat, de parcă ar fi trecut peste el un buldozer. El este un om cumsecade şi foarte tonic şi venise să-i aducă vestea bună că Tatăl era un adevărat erou pentru faptul că scăpase cu viaţă din război. Mesagerul are şi o veste proastă, aceea că fiind unicul supravieţuitor, Tatăl înnebunise de singurătate. Nenorocirea însă era că îl urmărise calul „cu ferocitate, zi de zi, noapte de noapte” şi ca urmare Tatăl avea nevoie acum de acest „fotoliu pe rotile”, pe care i-l dăruia regimentul, ca să se odihnească în el „până la sfârşit…”.

Fluxul memoriei se canalizează în acest tablou către amintirile pe care Fiica le are despre Tatăl său, care fusese „un om bun” şi necomunicativ, un om foarte singuratic: „Era atât de singur încât e de mirare că a putut să aibă copii…”. Brusc, pe ţeava începe să curgă un jet de apă neagră, iar de afară se aud urale şi muzică militară, semn că se întorc soldaţii eliberatori. Textul este aluziv, exprimând laşitatea oamenilor care dau năvală numai la victorie şi la asumarea unor merite false, pentru că, în situaţii limită, sunt mai mulţi oameni la împărţirea avantajelor decât participaseră concret la bătălie: „Uneori se întorc mai mulţi decât au plecat… Numai că, din cauza înghesuielii nu şe observă nimic”.

Partea III

Ultima parte a piesei este marcată tot de apariţia Mesagerului luminat de un spot, care bate toba anunţând evenimentele istorice ale anului 1815, când mai multe teritorii au revenit ţărilor învingătoare în război. În rolul personajului feminin este Soţia, iar personajul masculin este aici Soţul, particularizat prin nume, Hans. Se aude curgând duşul la baie, iar soţia aşează masa, care capătă un aer din ce în ce mai festiv, Soţul iese din baie şi, frecându-se puternic cu un prosop cazon, vrea cămaşa militară şi îl citează pe colonel, susţinând ideea că omul trebuie să fie îmbrăcat corect pentru a putea aspira la victorie.

Din când în când se aude uşa de la intrare trântită puternic, ceea ce amplifică iritarea crescândă a Soţului. Tot ca un laitmotiv, ca şi zgomotul făcut de poarta ce se trânteşte inexplicabil, este şi permanenta citare a colonelului, pe care-l chema tot Hans. Prin acest pretext literar, se sugerează norme etice, sentinţe referitoare la viaţa oamenilor. Astfel, ordinea trebuie respectată pentru a ajunge la victorie, curăţenia pe dinafară şi pe dinăuntru, pentru că numai astfel viaţa noastră poate „să fie lună”.

Concepţia despre război este idealizată: „Războiul purifică popoarele. Purifică sufletul! Sângele! în sfârşit se alege sămânţa!… Aia bună… – Aia care are dreptul să rămână… să fie… să rămână… să fie… Aşa zice şi colonelul nostru…”. Soţul cere, pe rând, toate obiectele din casă, toate paharele, toate sticlele goale, toată argintăria, supiera, sfeşnicele, scaunele, tomberonul şi coşul de rufe murdare, pe care le împarte în două tabere de obiecte şi, treptat, camera devine un câmp de luptă în miniatură, Soţul imaginând atacul final.

Soţia este puternic impresionată că fiul cel mare al doamnei Hilda a murit în război şi comentează suferinţa mamei îndurerate. Soţul organizează obiectele şi încearcă să găsească şi să învingă duşmanul „scârbos şi puhav, înveninat şi înfricoşat” care se ascunsese de frică. Când uşa se trânteşte din nou cu putere, Soţul se-repede pe trepte, „nebun de furie” şi ameninţător: „Am să-i omor! Am să-i omor! Am să-i omor pe toţi!”.

Urmează o pauză tensionată pentru Soţia intrigată de absenţa prelungită a soţului. Apare brusc o mână cu un buchet de flori şi îşi face apariţia Mesagerul. În cealaltă mână el ţine capătul unei funii, pe care o trage după el. Soţia află că Soţul murise şi se teme ca nu cumva să fi fost ucis de un cal şi în timp de pace. Mesagerul îi relatează că acesta murise tocmai când se pornise atacul final, „atacul victoriei”. Aflându-se în primele rânduri, alerga cu drapelul fluturând şi tot regimentul se luase după el. Deodată, Hans se împiedicase şi căzuse, dar mulţimea nu mai putuse fi oprită, el fiind strivit chiar de tovarăşii de arme: „Şi ai lui l-au călcat în picioare”.

Soţul nu mai putuse fi ridicat de jos, pentru că nu mai rămăsese nimic din el: „Ce-a rămas din el e pe tălpile celor care l-au călcat”. De aceea, Mesagerul adusese bocancii tuturor soldaţilor care călcaseră peste el – „Bocancii celor care l-au călcat” -, în total „zece mii de bocanci”. Mesagerul trage funia, de care sunt agăţaţi, din loc în loc, bocancii desperecheaţi şi introduce în scenă un morman de bocanci, care constituie mormântul Soţului: „Mormântul lui e acolo, pe tălpile bocancilor”. Mesagerul o consolează pe Soţie, o mângâie cu tandreţe şi-i spune că şi el se numeşte tot Hans. Din tavan coboară încet o cantitate mare de bocanci suspendaţi, care îi îngroapă puţin câte puţin pe Soţie şi pe Mesager.

Interpretări şi semnificaţii

Piesa într-un act, Caii la fereastră nu este structurată în tablouri, acte şi scene, dar se pot determina cu destulă uşurinţă trei secvenţe dramatice care au aceleaşi elemente compoziţionale: începutul fiecărei părţi este marcată prin prezenţa Mesagerului care anunţă câştigarea, de către ţările învingătoare, a unor teritorii ca pradă de război, precum şi buchetul de garoafe, ca un gest de consolare pentru pierderea suferită de familie şi totodată un element definitoriu, simbolic pentru natura morţii Bărbatului, care nu este provocată de arme sau împrejurări specifice războiului.

Astfel, în prima parte, pe lângă garoafe, Mesagerul ţine de după gât o pereche de bocanci şi aduce vestea morţii Fiului, care nu apucase încă să primească bocancii. În secvenţa a doua Mesagerul aduce cu sine, pe lângă buchetul de flori, „un fotoliu rulant aplatizat parcă de un buldozer”, simbolizând nebunia Tatălui, consecinţă dramatică a războiului. Partea a treia ar putea ilustra o concluzie a ideii de război tragic şi absurd, Mesagerul aducând în scenă zece mii de bocanci, toţi având pe tălpi semnul morţii.

Există în piesă şi alte simboluri absurde, motive sugestive ori detalii neverosimile care nu au neapărat un rol în înţelegerea sensurilor piesei, ci pot constitui pur şi simplu mărci ale tragicului sau ale comicului în teatrul absurd. Astfel, anunţul Mesagerului care şi marchează compoziţional cele trei părţi ale piesei, geamantanul plin cu garoafe, care se închidea „clap! clap!”, apa neagră de la robinet, ţeava defectă, caii, fereastra, lipsa de comunicare între două personaje aflate în relaţie motivată, replicile locvace la unele personaje (Soţul) sau, dimpotrivă, laconice la altele (Fiica) creează o atmosferă grotescă sau o altă lume în planul secundar al realităţii, repere specifice teatrului absurd.

Limbajul artistic

Limbajul artistic contribuie la desăvârşirea atmosferei de tragicomedie absurdă, atât prin şablonizarea replicilor, cât mai ales prin incoerenţa dialogului. Automatismele de limbaj se manifestă mai ales în situaţii derizorii, replicile având un ton sentenţios şi patetic. Astfel, în prima parte a piesei, Mama rosteşte sfaturile către Fiu ca pe nişte revelaţii, ca pe adevărate maxime şi sentinţe inedite: „Fularul trebuie să fie lung şi îngust… Numai aşa se poate înfăşura corespunzător în jurul gâtului… Gulerul trebuie să fie moale şi cald… Nu vorbi niciodată cu vântul în faţă. […] Nu umbla desculţ pe ciment… Nu adormi cu gura deschisă…”.

Dialogurile

Dialogurile generează adesea un comic absurd, incoerenţa şi lipsa de comunicare dintre personajele aflate, adesea, într-o situaţie dramatică.

Matei Vişniec a fost interesat de statutul de învins al omului, fiind atent mai ales la mijloacele de supravieţuire a acestuia: „Am trăit într-o lume de învinşi şi am învăţat să descifrez angoasele acestora, stratagemele lor pentru a supravieţui, sufletul lor obosit. Am fost totdeauna mai fascinat de învinşi decât de învingători; […] Universul pieselor mele se situează la frontiera dintre grotesc şi poezie, aceste două forţe care organizează întregul timp al existenţei noastre, de o manieră câteodată atât de discretă că îmbătrânim fără măcar să le observăm”.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.