Inelul fermecat de Clemens Brentano

Un băiat sărman îi zise într-o zi mamei lui:

– Mamă, eu plec în lume; aici în sat nimeni nu dă doi bani pe mine, pierd vremea degeaba. Vreau să mă duc să îmi caut norocul în lume și poate atunci vor veni zile mai bune și pentru dumneata.
Zise astfel și porni la drum. Ajunse într-o cetate și în timp ce se umbla pe străduțele ei, văzu o bătrână care se chinuia să urce pe un deal două găleți pline cu apă. Se apropie de ea și îi zise:

– Lăsați-mă să vă ajut!

– Luă gălețile și o însoți până la căsuța ei, urcă scările și duse gălețile în bucătărie. Era o bucătărioară plină de pisici și de câini care se strânseră toți în jurul bătrânei, bucurânu-se și torcând.
– Cu ce aș putea să te răsplătesc? – îl întrebă bătrâna.
– Cu nimic, am vrut doar să vă dau o mână de ajutor, îi răspunse băiatul.
– Așteaptă – îi zise bătrâna; ieși și se întoarse cu un inel. Era un inel de doi bani; i-l puse pe deget și îi zise:
– Află că acesta este un inel prețios; ori de câte ori îl vei învârti pe deget și îi vei cere ceea ce voiești, exact asta vei avea. Ai însă grijă să nu îl pierzi, căci va fi vai de capul tău atunci. Și ca să fiu sigură că nu îl vei pierde, îți dau și pe unul din câinii mei și pe unul din pisicii mei care te vor urma pretutindeni. Sunt animale deștepte și într-o bună zi sigur îți vor fi de ajutor.
Tânărul îi mulțumi și plecă fără să ia în seamă vorbele bătrânei. „Povești”, se gândi el, și nici măcar nu încercă să învârtă inelul pe deget. Plecă din cetate, cu pisicul și câinele alături; îi plăceau mult animalele și era foarte fericit că erau împreună cu el: se jucau cu el, alergau și săreau. Și tot așa alergând și sărind, ajunseră într-o pădure.

Se făcu nopate și trebuiră să se adăposească sub un copac. Câinele și pisica se cuibăriră lângă el. Dar nu reușea să adoarmă fiindcă i se făcuse foame. Și atunci își aminti de inelul de la mână. „N-ar strica să îl încerc”, se gândi; învârti inelul și zise:

– Vreau mâncare și băutură! Și nici nu termină bine cuvintele că înaintea ochilor îi apăru o masă pusă cu tot felul de bucate și băuturi și cu trei scaune în jurul ei. Se așeză, îți legă un șervet la gât, apoi așeză și cele două animale pe scaune, le legă și lor câte un șervet la gât și începură să mănânce toți trei cu mare plăcere. Acum credea în inelul bătrânei.
Când termină de mâncat se întinse pe pământ și începu să se gândească la câte lucruri minunte putea să facă de acum încolo. Doar că îi erau greu să se hotărască: pe de o parte ar fi vrut grămezi de aur și de argint, pe de altă parte – trăsuri cu cai, și-ar fi dorit și moșii și castele, și tot așa dorințele se goneau una pe alta în mintea lui. „În felul ăsta o să îmi pierd mințile”, își zise în cele din urmă când nu mai putu să mai viseze cu ochii deschiși, „am auzit de atâtea ori că oamenii îți pierd firea când fac avere, dar eu țin la capul meu. Deci ajunge pe ziua de azi, mă voi gândi mâine la asta”. Se întoarse pe-o parte și căzu întru-un somn adânc. Câinele i se cuibări la picioare, pisicul la cap și începură să îl vegheze.
Când se trezi, soarele strălucea deja printre vârfurile verzi ale copacilor, vântul adia, păsările cântau, iar lui îi dispăruse orice urmă de oboseală. Se gândi să ceară inelului un cal, dar pădurea era așa de frumoasă încât preferă să meargă pe jos; se gândi să ceară și ceva de mâncare, dar prin tufișuri erau frăguțe așa de bune încât se mulțumi cu acestea; se gândi să ceră ceva de băut, dar era în pădure un izvor așa de limpede încât se mulțumi să bea din căușul palmei. Și tot așa, mergând prin poienițe și câmpii ajunse lângă un mare palat; la una din ferestre stătea o preafrumoasă fată care, vâzându-l pe tânărul nostru venind așa de vesel, cu mâinile în buzunar, însoțit de un câine și o pisică, începu să-i zâmbească. Și dacă inelul îl păstrase bine până acum, inima și-o pierdu imediat ce întâlni privirile fetei. „Acum a venit timpul să folosesc inelul”, își zise. Îl învârti și ceru:

– Fă-mi în fața acestui palat un palat și mai frumos, cu toate cele trebuincioase.
Și cât ai clipi palatul apăru acolo, mai mare și mai frumos decât celălalt, iar înăuntrul lui se afla deja el, ca și cum ar fi locuit acolo dintotdeauna, câinele sătea în cușca lui, iar motanul se spăla așezat lângă focul din cămin. Tânărul se duse la fereastră, o deschise și chiar în fața lui era fereastra fetei celei frumoase. Își zâmbiră, se priviră cu dor și băiatul înțelese că era momentul să se ducă să îi ceară mâna. Ea era fericită, părinții fură de acord și peste câteva zile făcură nunta.
În prima noapte împreună, după sărutări și mângâieri, ea nu se putu stăpâni să îl întrebe:
– Spune-mi te rog, cum de a apărut așa din senin palatul tău?
El nu știa dacă să îi spună sau nu adevărul; apoi se gândi: „Este soția mea și față de ea nu e nevoie să am secrete”. Și îi spuse povestea cu inelul. Apoi adormiră îmbrățișați.
Numai că în timp ce el dormea, soția se trezi și îi scose încetunel inelul de pe deget. Apoi fugi și chemă servitorii:

– Repede, ieșiți din palatul acesta și să ne întoarcem la părinții mei! Cum ajunse acasă, învârti inelul și ceru:

– Vreau ca palatul soțului meu să fie mutat în vârful cel mai înalt și mai prăpăstios de pe muntele acela din departare! Și palatul dispăru ca și cum n-ar fi existat niciodată. Se uită către muntele îndepărtat și în vârful lui se vedea atârnând palatul soțului.
Tânărul se trezi dimineața și nu o găsi pe soție lângă el, se duse la fereastră și văzu prăpastia. Se frecă la ochi și privi mai bine: în jos erau numai văgăuni adânci, în jurul lui numai munți plini de zăpadă. Dădu să pună mâna pe inel, când colo inelul nu mai era; strigă la servitori, dar nu îi răspunse nimeni. Îi veniră în întâmpinare însă câinele și motanul pentru că miresei lui îi spusese de inel, dar nu și de cele două animale. La început nu înțelegea nimic, apoi, puțin câte puțin, își dădu seama că soția lui era o trădătoare josnică și că ea pricinuise toate acestea. Dar la ce bun dacă înțelegea? Se uită să vadă dacă putea să coboare de pe munte, dar toate ușile și ferestrele se deschideau spre râpe adânci. Proviziile din palat ajungeau doar pentru câteva zile și începu să se teamă că va muri de foame.
Când câinele și motanul își văzură stăpânul așa de trist se apropiară de el și îi ziseră:

– Nu dispera, stăpâne, noi vom găsi o cale să coborâm de pe munte și când vom ajunge jos vom regăsi inelul.
– Dragele mele animale, le zise băiatul, voi sunteți singura mea speranță, altfel mai bine m-aș arunca în prăpastie decât să mor de foame.
Câinele și pisicul plecară și, cățărându-se peste stânci, sărind de pe un vârf pe altul, reușiră să coboare. În câmpia de la poalele muntelui era un râu de traversat. Atunci câinele luă motanul în spinare și înotă până în partea cealalată. Când ajuseră la palatul soției trădătoare, se lăsase deja întunericul. Toți erau căzuți într-un somn profund. Intrară încet printre gratiile de la poarta palatului, iar motanul îi zise câinelui:

– Stai tu de pază aici, iar eu mă duc să văd ce pot face pentru a găsi inelul.
Se cățără pe scari până la ușa camerei în care dormea trădătoarea, dar ușa era închisă și nu putea să intre. În timp ce stătea și reflecta la ce ar fi putut face, tocmai trecu pe acolo un șoarece. Motanul îl înhăță. Era un șoarece grăsun, care începu să îl roge pe motan să îi cruțe viața.

– Te voi lăsa în pace – îi spuse pisicul – dacă vei roade ușa aceasta cât să pot eu trece dincolo.
Șoarecele se puse imediat pe ronțăială; și ronțăi, ronțăi până i se tociră dinții, dar gaura era încă atât de mică încât nici măcar șoarecele nu ar fi încăput, dar motanul…
Atunci pisicul îl întrebă:
– Ai copilași?
– Cum să nu? Am vreo șapte, opt, unul mai vioi ca altul.
– Du-te repede și adu unul încoace – îi zise motanul – și dacă nu te mai întorci o să te caut și o să te mănânc!
Șoarecele fugi imediat și se întoarse cu unul dintre șoricei.

– Ascultă, mititelule, îi zise pisicul, dacă ești isteț și vrei să salvezi viața tatălui tău, intră în camera acestei femei, urcă-te în pat și adu-mi inelul pe care îl are la mână.
Șoricelul fugi în cameră, dar se întoarse imediat, împietrit de spaimă.

– Nu are inele la mână! – spuse.
Motanul nu se pierdu cu firea.

– Poate îl are în gură. Intră din nou, gâdil-o cu coada pe sub nas, iar când ea va strănuta și va deschide gura, inelul va sări afară. Atunci tu ia-l repede și adu-l imediat aici!
Și totul se petrecu după cum prevăzuse pisicul. După puțin timp, șoricelul se întoarse cu inelul. Motanul luă inelul și coborî scara în mare grabă.
– Ai luat inelul? – îl întrebă câinele?
– Sigur că da, îi răspunse pisicul.
Trecură de poartă și o luară la fugă; dar câinele începu să fie ros de invidie fiindcă motanul găsise inelul și nu el.
Ajunseră la râu. Câinele îi spuse:

– Te trec apa numai dacă îmi dai mie inelul. Dar motanul nu voia și începură să se ia la sfadă. Și în timp ce se sfădeau, motanului îi căzu inelul. Inelul alunecă în râu; în râu era un pește care îl înghiți. Câinele înșfăcă imediat peștele cu dinții și astfel inelul rămase la el. Îl trecu pe motan râul, dar tot nu cădeau la pace și continuară să se sfădească până ce ajunseră la stăpânul lor.
– Ați găsit inelul? – îi întrebă cu sufletul la gură.
Câinele scuipă peștele, peștele scuipă inelul, dar pisicul zise:

– Nu el este cel care a găsit inelul, eu l-am luat, iar câinele mi l-a furat.
Iar câinele:

– Dar dacă nu prindeam eu peștele, inelul ar fi fost pierdut.
Atunci tânărul se aplecă și începu să îi mângâie pe amândoi:
– Dragi mei, nu vă mai sfădiți așa, amândoi îmi sunteți dragi și prețioși. Și timp de o jumate de ceas îl mângâie pe câine cu o mână și pe motan cu cealalată, până se împăcară și se făcură prieteni ca mai înainte.
Se duse cu ei în palat, învârti inelul și zise:

– Vreau ca palatul meu să fie iarăși în locul de mai înainte, lângă cel al soței mele trădătoare, iar ea și palatul ei să fie aici unde mă aflu eu. Și cele două palate zburară prin aer și își schimbară locul: palatul său era acum în mijlocul câmpiei, iar palatul ei în vârful abrut al muntelui, cu ea țipând înăuntru ca o acvilă.
Apoi tânărul o aduse la palat și pe mama lui și astfel avu parte de bătrânețea fericită pe care el i-o promisese. Câinele și motanul rămaseră cu el și continuară să se mai ia la sfadă din când în când, dar în cea mai mare parte a timpului se înțelegeau bine. Și inelul? Ei bine, inelul îl mai folosea din când în când, dar nu foarte des, fiindcă socotea cu înțelepciune că „nu e bine ca omul să aibă cu ușurință tot ceea ce își dorește”.
Iar pe nevasta lui o găsiră moartă de foame în palat, uscată ca un băț. Așadar avu parte de un sfârșit crud, dar pe măsură.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.