Biografii. Gioacchino Rossini: Bărbierul din Sevilla

Gioacchino (Antonio) Rossini (29 februarie 1792, Pesaro, Statele Papale – 13 noiembrie 1868, Passy, Franţa), compozitor italian, a creat treizeci şi nouă de opere, dar şi muzică sacră, muzică de cameră, cântece şi piese instrumentale şi pentru pian.

În copilărie, a cântat în biserică şi a interpretat roluri secundare de operă. La doisprezece ani a început să compună, iar la paisprezece s-a înscris la conservatorul din Bologna, unde a scris mai ales muzică religioasă. Din 1812, a scris într-un ritm debordant şi, timp de cincisprezece ani, a fost vocea dominantă a operei italiene.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără comediile şi dramele italiene Italianca în Alger (L’Italiana in Algeri, 1813), Otello (1816), Bărbierul din Sevilla (Il Barbiere di Siviglia, 1816) şi Cenuşăreasa (La Cenerentola, 1817), dar şi epopeile în limba franceză Moise et Pharaon (1818), Asediul Corintului (Le siêge de Corinthe, 1826), Semiramida (1823) şi Guillaume Tell (Wilhelm Tell, 1829).

După 1832, când starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, a compus puţin, până la seria de cântece şi piese pentru pian adunate în 1868 în colecţia Păcate ale bătrâneţilor (Pêches de vieillesse). Prezenţa melodiilor inspirate, uşor cantabile, i-a adus porecla de „Mozart italian”. Până spre anii din urmă ai vieţii, Rossini a fost cel mai popular compozitor de operă din istorie.

Rossini s-a născut la Pesaro, un oraş de pe coasta italiană a Adriaticii, ca unic copil al unei familii de muzicieni cu statut social şi resurse financiare modeste. Tatăl său, Giuseppe, cânta la corn şi la trompetă, şi era şi inspector de abatoare. Mama sa, Anna, fiica unui brutar, a fost şi ea cântăreaţă. Părinţii lui Rossini s-au preocupat de timpuriu de pregătirea lui muzicală, astfel că, la vârsta de şase ani, el cânta la trianglu în grupul muzical al tatălui său.

Relaţia lui Rossini cu părinţii a fost extrem de apropiată. Suferinta pricinuită de moartea mamei în 1827, respectiv de a tatălui în 1839, reprezintă o dovadă evidentă.

Tatăl lui Rossini a fost un simpatizant al Revoluţiei Franceze şi a întâmpinat trupele lui Napoleon Bonaparte, când acestea au ajuns in nordul Italiei. Rossini însuşi i-a spus biografului său Alexis Azevedo: „Fără invazia franceză în Italia aş fi devenit, probabil, un farmacist sau un negustor de ulei de măsline”. Când s-a reinstaurat Vechiul Regim în 1796, tatăl lui Rossini a fost încarcerat, iar mama sa l-a luat la Bologna, câştigåndu-şi existenţa ca prim-solistă la diverse teatre din regiunea Romagna. După eliberare, soţul ei li s-a alăturat în Bologna. În tot acest timp, Rossini a fost frecvent lăsat în grija bunicii, care avea dificultăţi în supravegherea băiatului.

Primul profesor de muzică al lui Rossini a fost propriul tată. Mai târziu, el a avut parte de trei ani de instruire la clavecin cu Giuseppe Prinetti, care reuşea să parcurgă scara muzicală folosind doar două degete. Prinetti deţinea, de asemenea, o afacere de comercializare a berii şi uneori adormea stând în picioare, ceea ce, pentru tânărul Rossini, constituia un prilej de distracţie. Ulterior, Rossini a fost luat de la Prinetti, ajungând ucenic la un fierar. În Angelo Tesei a dat de un simpatic maestru muzical, unde a învăţat să citească notele muzicale şi să asigure acompaniamentul la pian. Datorită talentului său, la doar zece ani, putea interpreta suficient de bine solo-urile pentru a le cânta în biserică.

Din această perioadă datează cele şase sonate a quattro, sau sonate pentru coarde, compuse în doar trei zile. Frecvent transcrise pentru orchestră de coarde, aceste sonate dezvăluie atât afinitatea tânărului compozitor pentru Haydn şi Mozart, cât şi primele semne ale deschiderii sale faţă de operă. Aceste sonate sunt presărate cu frecvente schimbări de ritm şi sunt dominate de claritate şi de inventivitate melodicá.

La conservatorul din Bologna, Rossini a devenit în 1806 studentul lui Cavedagni la violoncel, petrecând acolo patru ani. Iniţial a fost admis numai pentru clasa de canto, dar progresul la celelalte discipline a fost rapid, astfel încât a fost curând admis la clasa de contrapunct a lui Padre Stanislao Mattei (1750- 1825). A învăţat sã cânte la violoncel, dar severitatea pedantă a lui Mattei în ce priveşte contrapunctul le insufla tinerilor ideea inutilităţii compoziţiei în cadrul şcolii. Perspectiva lui Rossini vizând resursele orchestrale este atribuită, în general, nu regulilor compoziţionale învăţate de la Mattei, cât mai ales cunoştinţelor dobândite ca autodidact, în timp ce descifra notele cvartetelor şi simfoniilor lui Haydn şi Mozart. La Bologna, el a fost cunoscut drept „il Tedeschino“ (,,micul neamţ”), poreclă dată pentru devotamentul faţă de Mozart. S-a spus adesea că adevăraţii profesori ai lui Rossini au fost Haydn şi Mozart şi există un sâmbure de adevăr în această afirmaţie: formele abordate de clasicii maeştri au reprezentat adevărate modele demne de urmat. Rossini se identifica uşor cu energia şi cu spiritul caracteristic lui Haydn şi lui Mozart.

Mulţumită intervenţiei amicale a marchizului Cavalli, premiera primei sale opere, La cambiale di matrimonio (Contractul de căsătorie), a avut loc la Veneţia, pe când Rossini avea doar 18 ani. Dar, cu doi ani înaintea acestui eveniment, conservatorul din Bologna îi înmânase deja premiul pentru cantata II pianto da l’armonia sulla morte d’Orfeo. Între 1810 şi 1813, Rossini prezintă cu succes la Bologna, Roma, Veneţia şi Milano diferite opere, cu deosebire La píetra del paragone şi II Signor Bruschino, cu a sa unică uvertură briliantă. Tancredi (Tancred) şi L’Italiana in Algeri s-au bucurat în 1813 de succese chiar mai răsunătoare, aducându-i compozitorului de doar 20 de ani o meritată faimă internaţională.

Libretul pentru Tancredi a fost conceput de Gaetano Rossi, pornind de la tragedia Tancrede a lui Voltaire. Amprenta lui Ferdinando Paer şi Giovanni Paisiello este incontestabil regăsită în fragmentele muzicale ale operei. Orice reacţie critică din partea publicului a fost eclipsată de aprecierea faţă de unele melodii, cum ar fi ,,Di tanti palpiti… Mi rivedrai, ti rivedrö“, piesă care a devenit atât de populară, încât italienii ar fi cântat-o chiar şi în faţa instanţei, până când judecătorul ar fi somat oprirea. Dincolo de faptul că Tancredi a spart orice barieră formal -muzicală, popularitatea sa era fundamentată pe subiectul patriotic, respectiv pe senzualitatea şi elanul vocalistic. Tancredi a fost lucrarea prin care Rossini şi-a câştigat gloria şi i-a adus laurii de compozitor de vârf al operei italiene contemporane lui.

După cum bine remarca Stendhal în Viaţa lui Rossini, „cea mai izbitoare caracteristică din Tancredi o reprezintă prospeţimea muzicii. Nu este nimic altceva decât puritate şi simplitate în fiecare notă. Nici un atom de cosmetizare, doar geniul în forma inocenţei primitive“.

Fluxul infinit al melodiilor pline de graţie şi frumuseţea spontaneităţii ritmurilor sale l-au determinat pe Goethe să compare această operă cu o „fabulă pastorală”.

acă mai exista vreo îndoială în ce priveşte adulaţia lui Rossini faţă de Mozart, succesul triumfător al operei următoare ar trebui să ĭnlăture orice urmă de dubiu: L’Italiana in Algeri este o poveste mult prea asemănătoare cu Die Entführung aus dem Serail (Răpirea din serai) a lui Mozart. Deşi libretul a fost redactat de Anelli, nu există nici o îndoială că eminenţa cenuşie din spatele revizuirii libretului lui Mozart este Rossini. Opera a fost finalizată în mai puţin de patru săptămâni. Articulată cu forme de care, probabil, însuşi Haydn ar fi fost mândru să le creeze, opera a confirmat capacitatea uimitoare a lui Rossini de compozitor deosebit de inventiv. L’Italiana se leagă şi temporal de perioada în care Mozart a dat naştere operelor La Nozze de Figaro (Nunta lui Figaro) şi Cossi fan tutte, în sensul că emană o atitudine uluitoare de geniu al comicului. Stendhal a considerat-o „perfecţiunea stilului operei bufe”, o lucrare atât de bogată şi plină de încântare senzualä, încât orice judecată critică ar trebui să fie suspendată.

La aniversarea vârstei de 21 de ani, însuşi Rossini s-a declarat idol al publicului operei italiene.

În următorii ani a continuat să scrie opere prezentate la Veneţia şi la Milano, dar au fost primite cu ovaţii mult mai blânde sau, în unele cazuri, chiar nesatisfăcătoare, comparativ cu succesul obţinut prin Tancredi şi L’Italiana. În 1815, Rossini s-a retras la casa lui din Bologna şi a încheiat cu Domenico Barbaia, impresarul teatrului din Napoli, un acord prin care era desemnat director muzical al Teatro  San Carlo şi Teatro del Fondo de la Napoli, urmând să compunå câte o operă în fiecare an. Remuneraţia urma să fie 200 de ducaţi pe lună, la care se adăugau o parte din câştigurile obţinute la mesele de joc amplasate în ,,ridotto”-ul teatrelor, aproximativ 1 000 de ducaţi pe an. Pentru acea vreme, acest aranjament ar fi fost deosebit de profitabil pentru orice muzician profesionist. Până în momentul venirii lui Rossini la Teatro San Carlo, orchestra acestuia era considerată cea mai bună din Italia.

Totuşi, presa şi publicul cunoşteau destul de puţin personalitatea acestui om venit din Nord. Unii compozitori locali mai vârstnici, cu deosebire Zingarelli şi Paisiello, care reprezentau vechea gardă napoletană, înclinau să fie intrigaţi de succesul tânărului compozitor. Dar toată această ostilitate a pălit în faţa entuziasmului cu care a fost salutată prezentarea operei Elisabetta, regina d’ Inghilterra, în care Isabella Colbran, ulterior soţie a lui Rossini, a avut un rol principal. Unele elemente ale libretului acestei opere, scris de Giovanni Schmidt, au reprezentat sursa incidentelor regăsite câţiva ani mai târziu în romanul Kenilworth al lui Sir Walter Scott. Opera a fost prima în care Rossini a renunţat la decoruri şi la ornamente, înlocuindu-le cu fantezia şarmantå a soliştilor şi, totodată, a fost întâia compoziţie în care recitativo secco a fost înlocuit de un recitatív acompaniat de un cvartet de coarde.

La Napoli începe o nouã epocă în viaţa compozitorului. El apelează la o echipă de cântăreţi de primă mână, la o orchestră extraordinară şi se confruntă cu un public care îi va permite să experimenteze deschiderea spre nou, construind forme lirice care vor domina opera italiană mai bine de o jumătate de secol.

La Napoli, Rossini creează unele dintre operele sale destinate reprezentaţiilor din alte oraşe. Cea mai cunoscută, Bărbierul din Sevilia sau Precauţiune inutilă, a avut premiera la 20 februarie 1816, la Teatro Argentina din Roma. Libretul, o versiune după romanul omonim al lui Pierre de Beaumarchais, a fost rescris de către Cesare Sterbini, fiind vorba despre o altă variantă decât cea folosită deja de Giovanni Paisiello. De altfel, de atunci opera s-a bucurat de o mare popularitate, la acest triumf contribuind şi perioada extrem de scurtă în care a fost concepută: două sau trei săptămâni. Mai târziu, Rossini a susţinut că ar fi creat opera în doar douăsprezece zile. Premiera, purtând iniţial titlul Almaviva, nu s-a bucurat de succes, deoarece admiratorii lui Paisiello, extrem de indignati, au sabotat spectacolul fluierând şi strigând pe parcursul întregului prim act. Totuşi, la scurt timp după a doua reprezentaţie, opera a devenit atât de apreciată, încât faima lucrării lui Paisiello a fost transferată lui Rossini, titlul Bărbierul din Sevilla devenind o inalienabilă moştenire rossiniană.

Il Barbiere nu a fost opera preferată a lui Rossini. În mod ironic, statutul de operă clasică l-a câştigat mult mai târziu, la apu- sul carierei rossiniene. Azi considerăm evident statutul său de prim rang în istoria operei, trecând adesea cu vederea impactul radical avut în momentul premierei, când a şocat şi a provocat un public larg de neavizaţi. Viteza scrierii sale ar putea explica scăderea în intensitate dramatică, resimţită în a doua jumătate a actului secund.

Mai târziu, în 1822, la vârsta de 30 de ani, Rossini a reuşit să-şi ducă la indeplinire dorinţa de a se întâlni cu Ludwig van Beethoven, care, la 51 de ani, era deja lipsit de auz, arţăgos şi cu sănătatea şubredă. În corespondenţa sa, Beethoven nota: „Ah, Rossini. Deci tu eşti compozitorul Bărbierului din Sevilla. Te felicit. Va fi jucat atât timp cât va exista opera italiană. Nu încerca niciodată să scrii altceva, doar opera buffa”.

Între 1815 şi 1823 Rossini a creat 20 de opere. Dintre acestea, Otello a reprezentat apogeul revoluţiei sale în ce priveşte opera seria, oferind un contrast sugestiv cu abordarea ulterioară a aceluiaşi subiect de către Giuseppe Verdi. În epoca respectivă, opera seria nu era deloc pe gustul publicului de operă din Roma, astfel încât Rossini s-a văzut obligat să inventeze un final fericit pentru Otello (Il Moro di Venezia).

Condiţtile de producţie scenică ale anului 1817 sunt ilustrate prin acceptarea abordării subiectului Cenuşăresei de către Rossini cu o singură condiţie: elementele supranaturale trebuie să fie omise din libret. Opera La Cenerentola s-a bucurat de aceiaşi succes ca şi Il Barbiere. Absenţa unei măsuri similare de precauţie în construirea operei Mose in Egitto (Moise in Egipt) a condus la un dezastru în scena ce descrie trecerea israeliţilor prin Marea Roşie. Imperfecţiunile şi lipsa de inventivitate scenografică făceau sala să râdă în hohote, astfel încât compozitorul se vedea obligat să introducă în avans refrenul coral „Dal tuo stellato soglio”, tocmai pentru a distrage atenţia de la şuvoiul valurilor.

În 1822, Rossini s-a căsătorit cu renumita cantăreaţa de operă Isabella Colbran. În acelaşi an, a părăsit Italia pentru a se stabili la Viena, unde operele sale au stârnit furia publicului. Acolo a regizat atât Cenerentola, cât si Zelmira. După aceasta s-a reîntors la Rologna, primind o invitaţie din partea prinţului Metternich să vină la Verona pentru a „asista la restabilirea armoniei generale”. Invitaţia a fost prea tentantă pentru a fi refuzată şi Rossini a ajuns la timp, participând la deschiderea congresului din 20 octombrie 1822. Aici s-a împrietenit cu Chateaubriand şi cu Dorothea Lieven.

În 1823, Rossini a pornit spre Anglia, fiind public celebrat la trecerea prin Paris. În Anglia, s-a bucurat de un generos bun venit, care a constat inclusiv intr-o vizită la regele George al IV-lea şi primirea sumei de 7 000 de lire sterline, dupa o şedere de cinci luni. Anul următor a devenit directorul muzical al Theatre des Italiens din Paris, cu un salariu de 800 de lire pe an. Popularitatea lui Rossini la Paris a fost atât de mare, încât regele Carol al X-lea i-a oferit un contract anual pentru cinci noi opere, urmând ca la expirarea contractului să primească o pensie viageră.

La Paris, între 1824 şi 1829, Rossini a creat farsa Le Comte Ory şi drama istorică Guillaume Tell (Wilhelm Tell). Reprezentaţia din 1829 a celei din urmă a însemnat finalizarea carierei de creator de operă. La treizeci şi opt de ani compusese deja treizeci şi opt de opere. Guillaume Tell, o epopee politică, a fost adaptată după piesa lui Fr. Schiller (1804), al cărei erou principal era un patriot elveţian din secolul XIII care adunat poporul pentru a lupta împotriva Habsburgilor. Libretul a fost scris de Ettienne de Jouy şi de Florent (Hippolyte) Bis, dar versiunea lor a fost revizuită de către Armand Marrast. Muzica este remarcabilă tocmai datorită eliberării de convenţii, modalitate descoperita şi utilizată de Rossini în lucrările anterioare şi care marchează o etapă de tranziţie în istoria operei, uvertura servind drept model pentru uverturile romantice specifice secolului XIX. Opera este rar prezentată integral, deoarece partitura originală depăşeşte patru ore de reprezentaţie. Uvertura, care include şi bine-cunoscuta cavalcadă, este una dintre cele mai renumite lucrări muzicale, fiind frecvent inclusă în repertoriul clasic.

În 1829, Rossini s-a reîntors la Bologna. Condiţiile privind revenirea sa la Paris, în vederea încheierii unui nou contract, au fost inoportune temporar, tocmai datorită abdicării regelui Carol al X-lea şi revoluţiei din iulie 1830. Totuşi, Rossini, inspirat de subiectul Faust pentru o nouă operă, a ajuns la Paris în luna noiembrie a aceluiaşi an. Şase părţi din Stabat Mater au fost scrise în 1832 de Rossini însuşi, iar pentru compoziţia celorlalte şase scene l-a însărcinat pe un alt muzician de renume, Giovanni Tadolini. Rossini a finalizat partitura în 1841. Succesul acestui oratoriu e comparabil cu cel al realizărilor sale lirice anterioare, dar tăcerea care a marcat perioada dintre 1832 şi 1868 – anul morţii sale – face ca biografia lui să pară aproape ca povestea a două vieţi distincte: una a triumfului spontan şi alta a izolării. Ultima este ilustrată de biografi prin imagini care narează spiritul cinic al compozitorului, speculaţiile sale cu subcultura, respectiv masca lui de modestie şi de indiferenţă.

Prima sa sotie, Isabella Colbran, moare în 1845, iar la 16 august 1846, Rossini se căsătoreşte cu Olympe Pelissier, care a pozat pentru Vernet în tabloul Iudita şi Olofern. Tulburările politice îl obligă să părăsească Bologna în 1848. După şederea la Florenţa, se stabileşte în 1855 la Paris, unde reşedinţa sa a reprezentat un centru al societăţii artistice.

Rossini a fost întreaga viaţă un gurmand bine-cunoscut şi un excelent bucătar amator, dar s-a dedicat deplin acestor pasiuni cu deosebire după retragerea sa componistică. S-au păstrat feluri de mâncare alla Rossini, create fie de el însuşi, fie special pentru el. Cel mai faimos este, probabil, tournedo Rossini, regăsit şi azi în meniul multor restaurante.

După ani marcaţi de diferitc maladii fizice şi psihice, a revenit încet-încet la muzică, compunând mici scheciuri obscure, destinate unor spectacole particulare. Aceste Păcate ale bătrâneţilor sunt grupate în 14 volume, compuse mai ales pentru pian solo, ocazional pentru voce şi diverse formaţii orchestrale camerale. Adesea capricioase, denotă uşurinţa şi naturaleţea, respectiv talentul melodic al compoziţiei lui Rossini, ce transmit evidente influenţe beethoveniene şi chopiniene. De asemenea, se regăsesc străfulgerări ale apusei dorinţe de abordare a compoziţiei grav-academice.

La 76 de ani, se stinge pe 13 noiembrie 1868, în casa de la ţară, din Passy. A fost înmormântat în cimitirul Pere Lachaise din Paris. La cererea guvernului italian, este dezhumat în 1887, rămăşiţele sale pământeşti găsindu-şi locul de veci în Basilica di Santa Croce din Florenţa.

Imediat dupa dispariţia lui Rossini, Giuseppe Verdi a propus altor douăsprezece compozitori italieni să colaboreze pentru elaborarea unui Requiem pentru Rossini, ce urma să fie interpretat, sub bagheta lui Angelo Mariani, în cadrul comemorării unui an de la moartea sa. Partitura a fost scrisă, dar comemorarea a fost anulată cu putin timp înaintea datei programate. Ulterior, Verdi va reface Libera me, Domine (partea care i-a revenit din ineditul Requiem pentru Rossini) şi o va include în grandiosul său Requiem, compus în 1873 şi dedicat memoriei eroului Risorgimentului italian, poetul Alessandro Manzoni. Dirijorul Helmuth Rilling a interpretat în 1989 premiera mondială a originalului Requiem pentru Rossini.




Asculta piesa la Radio Crocodilu Mac-Mac sau online chiar aici:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.